„La 18 ani m-am pornit în Italia, liberă și zglobie, dar am ajuns măritată și însărcinată”. Povestea moldovencei care a stat prin închisori și aziluri, în drum spre mama sa

S-a pornit pe jos în Italia, la mama sa, fiind o copilă de doar 18 ani, dar până a ajuns, peste aproape un an, a trecut prin experiențe care i-au schimbat radicat viața. Este istoria Cristinei Cazanova, o tânără din Moldova, care a relatat, într-un monolog la Dorin Galben, cum a stat luni în șir prin închisori și aziluri în Slovacia și Austria, și cum l-a întâlnit, după gratii, pe viitorul soț și tată al copilului său, care a dus-o în „țara visurilor”, pentru suma de 3500 de euro.

„Mă numesc Cristina Cazanova, am 36 de ani și la moment locuiesc în orașul Modena din Italia. În 2005 m-am pornit în Italia, ca o fetișcană tânără și plină de viață, liberă, zglobie și am ajuns aproape măritată și peste o lună – și însărcinată”. Așa și-a început istoria tânăra.

„Tata a avut o intervenție la coloana vertebrală, medicii au făcut o greșeală și el a rămas paralizat”

„Mama a plecat când eu încă făceam Liceul din Cahul. În acei ani rămăsesem cu frații mei, cu care nu aveam mari relații și în iulie 2005 am decis să plec la mama. Eu am crescut într-o familie foarte bună, nu ne-a lipsit nimic, tatăl meu a fost un om foarte mare, mi-a plăcut exemplul de cuplu mama și tata. Mi-a lipsit mult mama ca figură maternă, la nivel emoțional, sufletește, dar am crescut într-o familie unde nu ne-a lipsit nimic, în afară de dragoste, încredere, chestiile alea abstracte sufletești, pe care nu le poți cumpăra. Tatăl meu a fost paralizat, a stat foarte mulți ani la pat, au fost ani foarte grei. Mama a trebuit să mai lase lucrul, ca să poată sta cu el. Totul a fost dat peste cap, s-a epuizat. Tatăl meu a avut o intervenție la coloana vertebrală și medicii au făcut o greșeală și el de la jumătate în jos nu a mai simțit picioarele deloc. Vreo doi ani a lucrat chiar așa, stând în pat, veneau oameni la el, mai colabora cu unii colegi, dar apoi, tatăl meu, fiind o fire orgolioasă, nu a mai acceptat să intre nimeni în casă, ca să nu-l vadă în acea stare, se simțea neputincios. A fost un bărbat de invidiat, foarte deștept, inteligent, puternic. În 2003 tata a decedat, iar în 2004, mama, având datorii semnificative, a decis să plece în Italia”, a relatat Cristina.

F„iecare voia să-și trăiască viața și nu avea nevoie de o Cristină să-i stea din urmă”

Cristina a decis, după ce a susținut BAC-ul, că ar vrea să meargă la Academia Militară din Chișinău. Însă așa cum nu a vrut să fie o povară pentru frați, s-a gândit să plece la mama sa, fără să anunțe pe cineva din familia sa.

„Parcă eram ieșiti din Iad… Atunci prima oară am văzut cătușele pe mâinile mele”

„După o ceartă cu fratele meu, m-am pornit cu doi vaganonzi. Nu am ezitat un minut. M-au întrebat dacă sunt sigură, le-am spus că nu vor avea probleme cu mine. Ne-am pornit, am trecut frontiera cu Ucraina. Unica ce era în capul meu era fugi-mergi-mergi-fugi. Nu ne opream deloc, până am ajuns la frontiera cu Slovacia. Eram lehămesiți de foame, uzi. Din depărtare se auzeau copii, persoane. Acolo când ne-au văzut pe noi 3-4, parcă eram ieșiti din Iad, au sunat la Poliția de Frontieră. În vreo 2-3 minute a venit mașina de grăniceri și atunci prima oară am văzut cătușele pe mâinile mele, am fost duși la inspectorat. Ne-au lăsat pe noapte într-o cameră, exact ca în filme: un becușor ardea într-o parte, ba se aprindea, ba se stingea, o umiditate Doamne ferește, jos o saltea de la care aducea a tot ce vrei, urină, scuipat etc.”, își amintește Cristina.

„Ne-au luat tot, ne-au lăsat doar chiloții pe noi”

„A doua zi ne-au dus în altă parte, iar de acolo ne-au distribuit în Seciovțî – ei îi spuneam lagăr, dar era exact ca o închisoare, cu sârmă ghimpată. Ne-au luat tot, ne-au lăsat doar chiloții pe noi și fiecare a primit câte 4 „costume” – galben, verde, albastru și negru. Fiecare costum era pentru o anumită activitate – pentru a-ți face dușul, pentru ora de ieșit afară etc. Pe mine m-au pus la primul etaj, cu femeile și familiile cu copii, pe bărbați – la etajul 2. Dimineața ieșeai o oră la aer curat”, își continuă istoria tânăra.

„În pușcării, bărbații erau ca javrele. Dacă îi vedeai cu ochii ieșiți din orbite, te lua frica”

„În locurile acestea nu știu de ce, dar partea masculină devine o javră. Când stau închiși acolo vreo 5-6 luni și ies toate femeile afară, cu toate că ești îmbrăcată se încep șuierături, strigăte. Rupeau geamurile, dârdâia clădirea. Dacă îi vedeai pe toți cu ochii ieșiți din orbite, te lua oleacă de frică”, își amintește Cristina.

„Fată la 18 ani, singură într-o închisoare. Cât păr are broasca atâția bani aveam și eu”

„Când ne-au luat nu am spus că sunt Cristina Cazanova, pentru că m-ar fi întors înapoi, m-ar fi găsit în baza de date. După sfaturile pe care mi le dăduseră „profesorii” spuneam că sunt Anușca Dimitrova din Sankt Petersburg. La a 3-a zi, „profesorii” mei făcuseră niște prostii să se evidențieze, bătăi, și i-au dus în altă parte, dar ei au reușit să-mi transmită un mesaj prin altă persoană. Acesta s-a apropiat de camera unde eram cu alte femei și mi-a spus.

Fată la 18 ani, rămasă singură, fără documente, într-o închisoare, nu știe limba, nu are bani. Cât păr are broasca atâția bani aveam și eu. Nu ai nici haine, nici numere de telefoane, nici telefon. Singurul număr pe care-l ții minte e al mamei tale…”, a relatat tânăra.

„I-a spus mamei că dacă vrea, mă aduce până în Italia, pentru 3500 de euro”

„Cel care mi-a adus vestea am înțeles că era „rebotezat” și el. I-am spus să o telefoneze pe mama, dacă are posibilitatea și spune-i unde sunt. Maică-mea nu știa că eu eram plecată, nici fratele.

Mai târziu ea mi-a povestit că s-a dus acasă în august, practic la câteva zile. Cu două zile înainte să plece a sunat-o el și i-a spus că fiica sa e în pușcărie în Slovacia. El se îndrepta spre Irlanda, i-a spus mamei că dacă vrea, mă aduce până în Italia. Mama a spus bine, au făcut acordul pentru 3500 de euro, cât se plătea atunci”.

„Am stat închisă în Slovacia aproape 5 luni”

„El era moldovean, cu un trecut foarte problematic, dar ce mă interesa pe mine atunci trecutul lui. Îmi trebuia să mă ducă unde aveam nevoie”, își amintește tânăra.

Cristina a stat închisă în Slovacia aproape 5 luni. Între timp, a cerut azil politic: „În acei ani se duceau foarte mari războaie cu Cecenia și eu am mai înflorit-o că am avut probleme cu cecenii și până la urmă mi-au acceptat cererea și mi-au dat azil politic, dar întâi îi venise răspunsul lui. I-am spus că voi cere să mă trimită tot acolo unde va fi dus el.

„Pentru mine, cel mai strașnic era să fiu violată”

Plecarea la azil a fost o etapă mai scurtă, dar intensă, își amintește Cristina: „Am zis cu respectivul să luăm o cameră pentru ambii. Vrei nu vrei și mai cu de-a sila ne-am pus să trăim împreună. Decizia asta a fost luată nu din mare plăcere sau că îmi ardea de dragoste. Era un azil politic de tip deschis și dacă în închisoarea precedentă mă simțeam mai sigură, pentru că eram la etaj cu femei, aici erau o sumedenie de camere, pachistanezi, indieni, toate naționalitățile vrute și nevrute și pentru mine cel mai strașnic era să fiu violată. Am zis să mă pun cu el, el mă va duce la mama, mai avem de făcut o bucată bună de drum împreună și pentru toată lumea ne prezentam ca un cuplu. A funcționat, îi sunt recunoscătoare pentru acele momente, că nu m-a abandonat. Aveam o diferență de vârstă de 10 ani, îmi dădea și o senzație de siguranță. M-am pornit singură, cu capul prin străchini, și am ajuns măritată, cu un concubin pe care nu l-am ales din dragoste”.

„Trebuia să fugim înaintea trenului… M-am aruncat în gol…”

„Într-o zi am sărit gardurile și acolo și foc la ghete, scăpărau călcâiele, prin arături, Doamne ferește. Așa până am ajuns în Bratislava, deja aveam carta albă. El a sunat-o pe mama mea, ea trimisese bani, noi puteam cu acel card să primim bani. A doua zi am luat taxi-ul, să ne ducă la frontiera cu Austria. Acolo ni s-au mai alăturat vreo 2 moldoveni. Erau două modalități de trecere: înot, dar era decembrie și mulți mureau acolo, înghețați, ori peste un pod înalt, care era deasupra râului Murava. Trebuia să faci niște scărițe ca să ajungi pe podul care despărțea statul slovac de cel austriac. Sub pod era punctul de frontieră, unde erau grănicerii, cu aparatul care identifica temperatura corporală a omului. După calculele noastre, știam că trenul trebuia să vină, să treacă pe acel pod, și noi trebuia să fugim înaintea trenului. Am stat vreo 2 ore pe burtă, pe zăpadă, până am auzit trenul și noi fuga, să ridicăm și scările și să fugim înaintea trenului, pentru că doar așa puteam dezbate aparatele grănicerilor. Era un pod cu doar o cale ferată, nu aveai unde să te muți, la stânga, la dreapta. Așa adrenalină aveam în mine, încât nu simțeam cum fug și la un moment am auzit în urechi uuuu și m-am aruncat în gol după calea ferată, unde am văzut pământ. Apoi iarăși fugă și fugă, prin bolovane înghețate până am ajuns la Viena”, povestește Cristina.

„Ne-au trimis într-o închisoare în adevăratul sens al cuvântului, cu WC-ul lângă tine”

De acolo, au luat trenul spre Mestre, Veneția, dar au avut parte de ghinion: „Bucuroși, dar lihniți de foame, uzi, ceva inimaginabil. Noi ne pornim, lumea s-a uitat la noi, eu țin minte că dacă îmi degeraseră degetele, mi-am scos papuceii, o putoare în tot trenul cela. Eram toți de aceeași teapă, niciunul întreg la minte, eram șocați de ceea ce ni se întâmplase și pe neprins de veste, la granița cu Italia se oprește trenul, pentru un control. Grănicerii ne-au dat jos din tren și au chemat poliția de frontieră a Austriei și ne-au trimis iarăși într-o închisoare în adevăratul sens al cuvântului, unde se deschidea geamul de la ușă și-ți dădeau mâncarea, cu WC-ul lângă tine. Au fost alte luni, acolo am deschis și o agendă mică, unde scriam datele mele. A fost o perioadă foarte grea, pe mine trebuiau să mă întoarcă în Slovacia, unde cerusem azil politic. Acolo am dat datele mele corecte, nu mă trimiteți înapoi, pentru că vreau să ajung la mama în Italia. Am sunat-o pe mama să-mi trimită toate documentele mele originale”.

„Ne-au trimis pe vârful muntelui, urlă în gura mare, fă ce vrei”

„Am cerut azil politic și acolo și la câteva luni, în martie, ne-au trimis la un punct de redistribuire, împreună, pentru că ne declarasem cuplu. Acolo am stat vreo 2 săptămâni și ne-au trimis la Fieberbrunn – era un sătuc foarte mic, pe vârful muntelui, urlă în gura mare, fă ce vrei, ești pe vârful muntelui. Un peisaj foarte frumos și primisem și buletinul alb, cu datele mele corecte. La puțin timp a venit și mama la noi, din Italia, ea a dezbătut drumurile, ne-a spus de unde până unde să ajungem, ca să ne putem porni în Italia”, a relatat Cristina.

„Acum arătam și noi a civili, nu a javre”

„Pornită din 2005, cu un bagaj de experiență, am fugit din munte, am luat un tren, apoi altul până la Verona și pe 19 aprilie 2006 am ajuns în Italia. De data asta urcasem într-un tren care era plin cu studenți, dar acum arătam și noi a civili, nu a javre și ne-am împrăștiat printre ei, și când a trecut Poliția de Frontieră, nu ne-a luat la ochi”, își amintește tânăra.

„O călătorie care mi-a schimbat viața – și ca femeie, și ca persoană, caracter, spirit, tot”

„Era aproape un an de când m-am pornit, mai lipseau 2-3 luni să împlinesc anul de călătorie – o călătorie care mi-a schimbat viața din toate punctele de vedere – și ca femeie, și ca persoană, caracter, spirit, tot”, constată Cristina.

„Numai sarcină nu îmi trebuia atunci. Împlinisem 19 ani prin pușcării, cu cel care știa că nu era bărbatul vieții mele”

„Când am ajuns în Italia am zis: gata, aici se începe viața mea nouă, în sfârșit am ajuns la raza de soare pe care așa de mult am căutat-o. Cu bărbatul în cauză, cum era acordul, mama să îi dea 3500 de euro și să se ducă, pe calea lui, în Irlanda. Țin minte cum țipam în gura mare să se ducă și mama stătea lângă el și-i spunea: „lasă că ea e așa, îi va trece, se va liniști”. Noi am ajuns în aprilie și eu la sfârșitul lui mai descopăr că sunt însărcinată. Numai sarcină nu îmi trebuia atunci, singură nu știam ce era cu mine, îmi trebuia o terapie bună cu psihologul. Am plâns vreo 2-3 săptămâni, că am crezut că nu mă mai liniștesc, nu era o graviditate programată, cred că pentru fiecare e un șoc. Eram fără documente, abia ajunsă, împlinisem 19 ani prin pușcării, venisem cu cel care destul de bine știa că el nu era bărbatul vieții mele, poate eu eram a lui, dar nu el al meu. Eram naivă, și pe atunci mai existau anumite medote de contracepție, dar eu mă gândeam cum atâtea luni nu și acum da. Nu era și socoteam că Bojica o să mă păzească”, povestește tânăra.

„Ce va zice lumea? Că ai făcut copil din flori”

După ce a aflat vestea, s-a început viața de familie. Cristina și-a înregistrat fetița cu numele său de familie, însă mai târziu, mama sa a convins-o că trebuie să figureze și tatăl în acte, oficial: „Pe 5 februarie 2007 am născut. Deodată la naștere am pus fetița pe familia mea. Era încă o dovadă că nu era persoana cu care eu mă vedeam în viitor. Cum era pe timpurile celea: „Cum așa copilul să nu poarte familia tatălui?” „Ce va zice lumea? Că ai făcut copil din flori”, îmi zicea mama. Mama mea cu mătușa mea și cu el s-au dus pe la primărie, ce au făcut, trebuiau să fie ca martori, să spună că el într-adevăr e tatăl. Eu nu am fost de acord cu chestia asta”.

Cum s-a ajuns la violență în familie, urmată de ani de frică pentru Cristina, că ar putea să-și piardă fiica, în procesul de judecată cu soțul în Italia, dar și cum l-a întâlnit pe bărbatul de la care a născut al doilea copil, și care la fel a devenit violent peste o perioadă, și ce viață are Cristina acum, la 36 de ani, alături de cei doi copii ai săi, în Modena, vedeți în monolog: