(VIDEO) „Stăteau oamenii în rând după pașapoarte false ca la medic”. Istoria unui moldovean care a trecut prin 5 pușcării, în Europa, până a ajuns în Franța

A stat de 5 ori după gratii, în diferite țări, încercând să ajungă ilegal în țara sa de vis, Marea Britanie, în anii în care Moldova se izola de restul lumii, iar britanicii au inclus statul în lista țărilor indezirabile. Apoi a renunțat, optând pentru Franța, însă și acolo a avut parte de grele încercări. Este istoria unui moldovean care parcă a trecut prin iad, până s-a văzut la destinație. Acesta a povestit, într-un monolog pentru Dorin Galben, toate peripețiile sale, care au durat mai mult de un an, dar și cum a ajuns, în repetate rânduri, prin pușcării departe de casă și cine l-a ajutat să-și realizeze scopul, când nu mai avea speranțe că va reuși.

„Am plecat de acasă la 24 de ani. Am avut un parcurs destul de greu și cu multe peripeții. Am avut 5 experiențe prin închisoare, dar având abilitățile necesare și poate și optimism, mi-am apărat singur cauza și astăzi am viața mea de vis, în Franța”, povestește Nicolae.

Nicolae visa să facă studii în Marea Britanie

„În anul 1998, după 11 clase, am plecat în capitală, să fac facultate și m-am ales cu meseria de economist. M-am specializat în investiții, era un sector foarte puțin explorat. Moldova nu avea absolut nicio practică în ceea ce ține de investițiile străine. Am avut fericirea să fac practica într-un ONG, în cadrul unui proiect implementat de Banca Mondială, care avea ca scop dezvoltarea businessului în spațiul rural. Atunci m-am decis în paralel să folosesc o altă oportunitate, să plec la studii peste hotare. Am ieșit la contact cu o universitate din Marea Britanie, Londra, cu profil agricol, dar propunea și o celulă destinată investițiilor. Am primit scrisoarea că sunt acceptat la studii, după care trebuia de făcut dosarul. Ajutat de părinți, prieteni de familie, am colectat o sumă impunătoare în dolari, pe contul meu de depozit, am argumentat că nu sunt șomer, am făcut dosarul și am plecat la București, unde era consulatul atunci. Am făcut interviul, doamna de acolo mi-a spus că nu crede că va fi un refuz”, își amintește bărbatul.

„Am primit refuz. Pentru mine era o tragedie, așa că am decis să plec cu un pașaport fals”

Totuși, spre dezamăgirea sa, a primit refuz: „Pentru mine asta era o tragedie, atunci se sabota acordarea vizelor și această metodă scumpă, dar sigură, a fost sabotată. Atunci mi-a apărut un plan, discutasem cu universitatea și le-am explicat că am cerere de obținere depusă pentru cetățenia română și gata gata urma să-mi vină dosarul. Le-am cerut un răgaz, mi-au dat un an. Planul meu era să plec cu un pașaport fals, apoi țin legătura cu acești oameni, cumpăr alt pașaport, tot fals, deja de România, cu numele și prenumele meu, și-l prezint la facultate, ca să-mi fac studiile. Plan de calitate proastă, dar așa erau închipuirile mele atunci”.

„Moldovenii erau vânați la propriu, în Marea Britanie atunci”

„Aveam un fost coleg de clasă, foarte bun prieten, avea deja 1 an și jumătate în Marea Britanie, plecase cu metoda asta, a plecat în țările baltice și ca șofer de tir nr. 2 s-a strecurat în Anglia. Cu un alt prieten l-am sunat, a fost sincer cu noi. Ne-a spus că moldovenii ajung din ce în ce mai puțini, sunt vânați la propriu, așa că dacă ajungem, ne adăpostește o lună, apoi va trebui să plecăm, ori în Scoția, ori în Irlanda de Nord. Mi-a dat coordonatele unor oameni, că așa se numeau „oameni” – o pătură socială din umbră. „Cunosc om care duce în Italia, în Franța”, povestește Nicolae.

„Businessul cu pașapoarte false înflorea. Lumea stătea în rând ca la medic, să fie dusă peste hotare”

I s-a dat întâlnire ziua, într-un hotel: „Toate numerele din acest hotel erau transformate în birouri, unde stăteau oameni și duceau moldoveni, cu pașapoarte false. Lumea stătea în rând ca la medic și prețurile au explodat. Businessul cu pașapoarte false înflorea, ziua în amiaza mare, în Chișinău. Prietenul meu plătise 1500 de euro pentru „voiajul” său, cu pașaport fals, noi când ne-am adresat, prețurile oscilau între 3700-4000 de euro, Franța – 3300-3500, Italia – nu mai puțin de 2900 de euro. Am acceptat, ni s-a propus un plan de 3 etape, noi vom merge pe la Sud, UE concentrează controalele la hotar și între Turcia și Grecia, controalele nu-s așa de mari. Prima etapă, cea mai ușoară- ajungem cu avionul în Istanbul, ne cazăm 2 zile în hotel, apoi a 2 etapă – cea mai grea – din Turcia în Grecia ni se organiza călăuză, după care în Grecia trebuia să ne aștepte o mașină. Acolo urma să ne înmâne pașapoartele false, cu care puteam pleca oriunde”.

„Arvuna de 1750 de euro arvună trebuia închinată nemijlocit la plecare”

„Am dat 1750 de euro arvună, care trebuia închinată nemijlocit la plecare – erau cheltuielile curente, procurarea pașapoartelor, cazări, biletele pentru transport, călăuza, mașina. Apoi alți 2000 de euro când ajungeam în Marea Britanie”, relatează Nicolae.

„Țara clocotea, toți căutau în panică să plece, lumea înțelegea că țara se izolează”

„Ajunși în Istanbul, am fost sunați de acei oameni și ne-au spus că sunt mulți doritori, va trebui să stăm la rând 2 săptămâni la mașina aia în Grecia, care era element de bază. Părea corect, pentru că țara clocotea, toți căutau în panică să plece, lumea înțelegea că țara se izolează. Ne-au sugerat să găsim pe cineva care să ne adăpostească, în Istanbul fiind mulți moldoveni. Am ieșit, prin contacte, la 2 orășeni de ai noștri. Au decis că unde stau 5 o să mai stea 2, niciodată nu ne-au cerut să plătim chirie, curent”, povestește bărbatul.

 „Erau zone de apărare, în caz de incursiune militară, nu doar pentru clandestini”

Apoi au plecat mai departe: „Zona de frontieră a Turciei este reprezentată de un complex de mlaștini, făcute artificial, iar acestea sunt împărțite în parcele. Călăuza hai, fugi, stai, fugi, stai. Erau nori de țânțari, gâze, umiditate. La râu călăuza a scos o barcă gonflabilă, am umflat-o și am ajuns în Grecia. Acolo erau câmpii întinse, plate, tot în parcele și niște șanțuri săpate, iar la fundul lor, sădiți mărăcini. Erau zone de apărare, în caz de incursiune militară, că nu erau ele numai pentru clandestini. Am ajuns la primul traseu, călăuza ne-a spus să mergem la prima stație PECO, să găsim mașina și să plecăm mai departe”.

„Cine denunța un clandestin, obținea facilități la impozite, cine îl ajuta – primea amenzi usturătoare”

La benzinărie îi aștepta o surpriză: „Nu era nicio mașină, sunam oamenii, nu răspundeau, au răspuns tocmai pe la 9 dimineața. Ne-au spus că este un sat în apropiere, să ne ducem la bar, să inventăm că suntem turiști pierduți să chemăm un taxi, să ajungem în orașul Alexandropolis, un oraș cu gară de trenuri mare. Atunci în Grecia era o politică de denunț, cine denunța un clandestin, obținea facilități la impozite, cine îl ajuta primea amenzi usturătoare. Barmenului nu i s-a părut nimic suspect, ne-a chemat un taxi, însă taximetristul ne-a cerut pașapoartele. I-am spus în engleză că nu e poliție să-i dăm pașapoartele. Ne-a spus că are așa ordin și deși i-am propus mai mulți bani, a refuzat, ne-a spus că este stație de autobuz și la fiecare jumătate de oră este transport spre oraș. Ne-am așezat și nu durat 5 minute, a venit Poliția de frontieră, 2 mașini, ne-au spus: „mâinile sus”, ne-au găsit pașapoartele. Norocul nostru era că, având viză de Turcia, după protocol, grecii trebuiau să ne ducă la vamă și să ne organizeze transport. Nenorocul nostru a fost că grecii nu se mai complicau cu chestii din astea, acte, dosare îndeplinite”.

„Prima experiență după gratii, în Grecia – cea mai scurtă și cea mai șocantă”

„Atunci a început prima mea experiență după gratii, în Grecia, cea mai scurtă și cea mai șocantă”, povestește Nicolae: „Era un hangar mare, din metal, unde se înghesuiau circa 150 de persoane. Acolo am făcut contact cu un grup de băieți din Africa continentală, vorbeam franceza. Un băiat din Nigeria, Nazaf, mi-a spus de politica de denunț. Deci, grecii seara ne încărcau în mașini militare, ne duceau până la râu, ne urcau în bărci cu motor, ca să facă gălăgie maximă, și ne dădeau în cealaltă parte, al turci și „hai, băieți, prin mlaștină, succes”. Mare noroc am avut ne Nazaf, el avea viză de Turcia pe un an și a acceptat să ne lipim de grupul lor. La ieșirea din mlaștini ni s-a organizat o ambuscadă, noi cu băiatul ne-am rătăcit, nu aveam apă, nu aveam hrană, nici nu eram dormiți. Am dat de un copac de șorcov, mai mare fericire nu era. Apoi am ieșit la o stație, am mers iar în Istanbul, am sunat băieții de acolo, ne-au dat cheia de la gazdă să mergem să ne odihnim”.

„Am ajuns a doua oară în Grecia, dar scenariul s-a repetat – iarăși ne-au dus în hangar, iarăși peste râu”

Nicolae a luat din nou legătura cu cei care au promis să-l ducă în țara de vis: „Evident că am sunat oamenii. Aceștia tot ne spuneau că nu am avut noroc, că mai trece lume. I-am spus că a luat arvună de 1750 de euro, urma să fie organizată mașina, iar ea nu a fost. Mi-a spus că peste o săptămână plecăm iar. Am făcut încă o tură, exact pe același scenariu. Mașina nu era, ne-am pornit de-a lungul traseului, spre Alexandropolis. Am mers vreo 4 ore și iarăși Poliția de Frontieră, am fost observați și denunțați. Iarăși ne-au dus în hangar, iarăși peste râu.

„În Elveția am stat în pușcărie 40 de zile: Primeam mâncarea peste ferestruică, ieșeam afară 2 ore pe săptămână”

„Ne-am întors iar în Istanbul și s-a stârnit o ceartă cu oamenii, evident. Viza trecuse, ne-am înglodat încă pe 2 luni, până oamenii ne-au dat pașapoarte străine, false, de Cehia, cu ștampilă de intrare în Turcia. Am zburat în Antalia, iar de acolo, în Elveția, cu succes. Elveția nu în zadar a fost aleasă, nu e în UE, nu are bază de date comună ce ține de emigrația clandestină și se considera că nu sunt controale. Ba da, elvețienii au metodă de luptă cu clandestinii cu mult mai rafinată decât cea a grecilor. Tu intri cu pașaportul fals în aeroport, treci controlul, mai stai puțin în țară, eventual lași niște bani, apoi îți iei alt bilet la avion, treci încă o dată controlul de pașapoarte, ajungi la poarta de îmbarcare, prezinți biletul, pașaportul, îți dă biletul, dar pașaportul îl dă altei persoane, care îl trece printr-un dispozitiv cu laser. Tu te așezi în avion, iar cu 5 minute înaine de decolare, te trezești cu Poliția de Frontieră, care liniștit, fără scandal, te roagă să ieși afară. Atunci a început a treia mea experiență după gratii. Am fost încarcerați 4 zile, apoi urmează procesul de judecată, unde e ca la matineu, nu prea ai cuvânt, decât îți spune: 40 de zile de închisoare de tip închis, 2 ore pe săptămână poți ieși în curte și 2 ore doar pe etaje. În rest, tu stai închis, îți dă mâncarea peste ferestruică”, relatează Nicolae.

„Apoi mi s-a dat avion cu escală prin Frankfurt, eram escortați la fiecare etapă, și așa am ajuns acasă, în octombrie”, adaugă acesta.

„Nu aveți noroc, vi-i făcut, mai duceți-vă pe la biserică”

„Evident, primul lucru pe care l-am făcut am plecat la oameni să mai stăm de vorbă cu ei. Au început cu discursuri că „mi v-a dat Dumnezeu pe capul meu și nu aveți noroc, vi-i făcut, mai duceți-vă pe la biserică”, aberații din astea. Evident că le-am tăiat îndată răsuflarea: „Băieți, vi s-au dat o grămadă de bani, voi trebuia să asigurați etapele, unde-i mașina? Eu nu am plătit pentru loterie, ci pentru lucruri reale”. Ni s-a spus să facem poze și peste o lună plecăm iar”, își amintește Nicolae.

„Șocul cel mai mare a fost când ne-a sunat băiatul care ne aștepta în Londra, fusese vânat”

„A fost foarte greu, desigur, dar șocul cel mai mare a fost când ne-a sunat băiatul care ne aștepta în Londra. Era la părinți, la Leova, a fost vânat. El lucra în Londra, la o fabrică de cosmetică, acolo a dat buzna Oficiul de Imigrație și au controlat toate actele, el era angajat cu pașaport fals și a fost trimis acasă, cu o interdicție de 10 ani. Era unica nădejde, unde puteam ateriza. Acum urma să plecăm în vid”, spune bărbatul.

„Aici nu e Poliție de Frontieră, ci armată, e conflict înghețat. Poți fi interceptat ca spion și să te alegi și cu un glonte”

Peste o lună a plecat din nou, dar deja singur: „Oamenii m-au sunat: „Ia-ți camaradul și mâine plecăm”. Era începutul lunii decembrie. Amicul care mă însoțise vara nu a mai vrut să meargă, era epuizat, în plus, nu-i mai insuflau încredere acei oameni, era și iarnă. Eu m-am gândit că trebuie să batem fierul cât e cald, cât arvuna mai are valoare și am plecat de unul singur. Iarăși Istanbul, atunci încercau să trec prin Ciprul de Nord – această transnistrie cipriotă care nici până astăzi nu e recunoscută de nicio țară, în afară de Turcia. Un turc care trăia cu o fată din Moldova avea o rudă apropiată în armata Ciprului de Nord, s-a încercat mituirea acestei persoane, dar ofițerul a refuzat categoric: „Hotarul între 2 Cipruri nu este cel dintre Grecia și Turcia, aici nu e Poliție de Frontieră, ci armată, baze militare, e conflict înghețat, poți fi interceptat ca spion și să te alegi și cu un glonte”. Așa ne-a întors înapoi în Istanbul. Am fost rugat să-mi găsesc iar adăpost, am fost ajutat de o verișoară, am petrecut Anul Nou 2005-2006, iarăși luni întregi de așteptări și sentimentul că stai pe capul oamenilor”.

„Mergeam iarna, în boncanci, prin noroi. Picioarele îmi digeraseră”

„Pe 27 februarie primesc apel de la oameni: „Am găsit un loc în mașina pe care trebuia să o ai tu în vară. De data asta e concret, veți fi 2 băieți și o fată”. Băieții îmi spuneau: „Nu pleca, ce faci fără cizme în mlaștini?” Pierdusem prea mult timp, așa că am plecat. Eram în niște bocani de iarnă, unul dintre băieți mi-a dat niște adidași de piele buni. Apoi iar mlaștinile, în plină iarnă, le-am trecut cu succes totuși. Pproblema era la râu, era o fâșie extrem de întinsă de vreo 15 pași, cu mlaștină, noroi. Boncancii imediat mi s-au umplut, era un dezastru. Călăuza nu mi-a dat răgaz să mă schimb. Am umflat barca, am trecut râul, am mai mers vreo 40 minute și abia atunci călăuza a decis să facem popas. Bocancii deja mi se întăriseră pe picioare. Înghețasem, o digerare foarte dureroasă”.

„Aleluia, nici nu au trecut 9 luni”

După ce au mai mers circa 4 ore, în sfârșit, într-un vârf de deal îi aștepta o mașină: „Aleluia, nici nu au trecut 9 luni. Am fost duși la gară, într-o parcare mai întunecoasă ne-am schimbat, băieții au luat bilete spre Atena și au mers cu noi, într-un vagon de tip închis. Eu pașaportul meu din Moldova l-am cusut la fundul ruczacului”.

„Ori îmi spui de unde vii și te trimitem frumos acasă, ori faci 9 luni de pușcărie și apoi oricum te găsim”

Din Atena, Nicolae a plecat în orașul port Patra: „Acolo mi s-a înmânat pașaport fals slovac, cu ceva bani în el, am cumpărat bilet spre Ancona, un port în Italia. Acolo, control de pașapoarte. Carabinierul s-a uitat la mine și a spus că nu sunt slovac. „Cum nu-s slovac? I am from Bratislava”. Ca să-l zăpăcesc, am zis că vorbesc franceza. El a chemat căpitanul, acela vorbea franceza bine și m-a luat la comisariat. Acolo mi-a spus că Slovacia, de peste un an în urmă a trecut la format nou de pașapoarte, iar al eu, emis acum jumătate de an, încă era de format vechi: „Ori îmi spui de unde vii și te trimitem frumos acasă, ori nu spui, faci 9 luni de pușcărie și apoi oricum te găsim”. Prima opțiune nu m-a aranjat, am insistat că sunt din Bratislava, ăla a început să se enerveze, să mă lovească cu pașaportul peste față. Eu trebuia să joc acest teatru până la urmă: „Cum îți permiți să dai în mine? Hai să sunăm la Ambasadă”.

„Intră Angelo cât ușa, cu pumnul cât doi de ai mei”

„Acela se enerva tot mai tare și numai văd că strigă: „Angelo”. Intră Angelo cât ușa, cu pumnul cât doi de ai mei astăzi, vorbea stâlcit engleza”, își amintește Nicolae.

Angelo a început să-l lovească cu pumnul în cap, însă el nu a recunoscut de unde vine. Atunci l-au dus înapoi pe corabia cu care venise, l-au închis într-o celulă specială, au chemat căpitanul, i-au dat dosarul și i-au spus să-l dea grecilor.

„Căpitanul s-a luminat la față: Chiar din Moldova?”

După ceva timp, Nicolae începuse să se simtă din ce în ce mai rău: „Aveam febră, tuse din aia măgărească profundă. Vine căpitanul, deschide colivia, mă ia la discuții. Întâi m-a întrebat „Ce ți-au făcut nenorociții ăștia?” și s-a uitat la capul meu. Începuse să se umfle ca o pernă. A deschis dosarul și zice: „Aceștia nici nu te-au pus în baza de date, s-au temut că o să-i denunți”, rupe dosarul și-l aruncă în urnă, apoi a deschis pașaportul, îl rupe și pe acesta și mă întreabă: „De unde vii, băiete?”. Am decis să merg deschis: „Vin din Republica Moldova, cunoști așa țară?” Căpitanul s-a luminat la față: „Chiar din Moldova? Avem 2 băieți care lucrează la noi în companie, au absolvit marina în Constanța”. Eu eram cu febră, începusem a tuși, el a observat, m-a trimis să fac un duș și m-a hrănit, în odaia lui. M-a pus să fac gargară cu koniak, pentru gât”.

„Insula Marii Britanii e închisă pentru voi. Mai bine rămâi pe continent, în Franța sau Belgia”

După ce Nicolae i-a povestit toată istoria sa, căpitanul i-a spus că are 2 noutăți proaste pentru el: „Moldova e în lista țărilor periculoase și indezirabile, așa că insula Marii Britanii e închisă pentru voi. Britanicii sunt foarte prudenți la capitolul dat, mai bine ar fi să rămâi în Europa, Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia. A doua noutate e că în portul în care plecăm se organizează cordon de poliție, pescuiesc clandestinii, iar tu, cum nu semeni a grec și cu tusea ta, te depistează imediat”.

Ce soluție i-a propus căpitanul, cum a reușit să treacă de cordonul poliției de frontieră, ca prin urechile acului, dar și prin ce a trecut ca să ajungă în Franța, unde a mai stat de 2 ori în pușcărie, și cum trăiește acum, alături de soția pe care a întâlnit-o acolo și de cei doi copii ai lor, vedeți în monologul de mai jos: