(VIDEO) „Erau nopți când striga de durere, iar eu nu puteam s-o ajut”. Drama Renatei, o tânără care și-a pierdut părinții la 17 ani și a fost la un pas de suicid: Mama era vie, dacă rudele unui băiat decedat i-ar fi donat organele

„Acum câteva luni am pierdut-o pe mama”. Așa începe istoria Renatei, o adolescentă care la doar 17 ani a rămas orfană absolută. Tatăl fetei a decedat în ziua când aceasta a împlinit 14 ani, iar peste scurt timp destinul i-a dat o nouă lovitură, cea mai apropiată și dragă ființă din viața sa a fost răpus de o maladie cumplită. „Eu mă uram pentru că trăiesc. Eu nu doream să mă aflu într-un univers în care mama nu este. Țin minte, de Crăciun, m-am urcat pe pervazul ferestrei mele și eram gata să sar. Nimic nu mă oprea. Pentru mine nu mai conta nimic”, a relatat tânăra într-un monolog pentru Dorin Galben, scrie UNIMEDIA.

Renata Mihai are 17 ani și este originară din Chișinău. Tânăra și-a pierdut ambii părinți, iar statutul de orfană o bântuie luni întregi.

„Este catastrofal să conștientizezi faptul că ai rămas practic singură într-o lume plină de oameni reci, care nu mereu sunt disponibili emoțional să te ajute și la fel să te asculte în momentele când într-adevăr ai nevoie de cineva. Acum câteva luni am pierdut-o pe mama și am avut momente în care viața mea nu mai avea niciun rost. Nu mai vedeam vreun sens să continui, să mă trezesc de dimineață, să-mi continui activitățile mele normale”, povestește Renata.

Părinții biologici ai tinerei aveau 30 de ani diferența de vârstă.

„Părinții mei s-au cunoscut când mama avea în jur de 24, iar tata 54. Deci un interval destul de mare, dar relația lor s a transformat într-o conexiune profundă, într-o conexiune plină de romantism și ca produs al acestei relații am apărut eu pe lume. Tatăl meu era diplomat al Ucrainei și foarte des venea în Republica Moldova, unde trăia mama. De dată când se vedea cu ea, era foarte galant ca bărbat, încerca să o impresioneze prin diferite gesturi, prin diferite daruri. Practic manifesta toate cele cinci limbaje ale iubirii și evident că mama nu a putut să se opună.. Eu niciodată nu am judecat diferența lor de vârstă pentru că într-adevăr aveau o relație minunată, o relație ideală, aș spune.

Tatăl meu mai avea o familie pe lângă mine și mama, unde, la fel, creștea o fetiță, sora mea biologică. Mama niciodată nu i-a reproșat acest fapt. Sora mea s-a născut cu o patologie severă, ceea ce practic îl obliga pe tatăl meu biologic să rămână acolo, în Ucraina, alături de ele și nu de noi, iar asta a produs un gol imens în familie. Eu am fost un copil care foarte rar și-a văzut tatăl și această chestie a lăsat o amprentă imensă pe sufletul meu. Eu mereu eram în așteptarea lui, căci de fiecare dată când venea la noi era foarte dulce, îmi aducea cadouri, se juca cu mine. Eram prințesa lui. Mă educa o prințesă, într-adevăr. Ceea ce foarte mult apreciam. Dar când pleca din nou casa noastră era blestemată la o liniște, la un gol imens, care practic era plin de negură, nicio lumină. La început, nu eram supărată că el cumva mă abandonase. Ulterior, când am început a crește, am am simțit o ură lăuntrică față de el, nu puteam să înțeleg de ce eu, un copil nevinovat, merit această distanță. Ce am făcut? Mă uitam în oglindă și nu înțelegeam. Poate nu sunt atât de bună? De ce mama trebuie să îndure astfel de singurătate? De ce mama m-a crescut singură? Mama a depus foarte mult efort să mă crească, pentru că nu este nici pe departe cel mai ușor lucru să crești un copil singur. Țin minte cum ea lucra nopți întregi la calculator, doar pentru ca să mă întrețină”, îșși amintește fata.

„Gelozie era într-atât de intensă, încât fost factorul care a destramat relația lor”

„Cu timpul relația părinților s-a înrăutățit. Tata probabil nu avea încredere în el îndeajuns și o geloza foarte mult pe mama. Gelozie era într-atât de intensă, încât fost factorul care a destramat relația lor. În casa noastră apăreau din ce în ce mai multe certuri. Fiind un copil, să trăiești într-o casă în care sunt doar strigăte practic este extrem de complicat. Țin minte că de fiecare dată când tata venea la noi înapoi, o rugam pe mama să nu se mai certe. Mama era contabil, economist și se descurca foarte bine cu treaba sa, avea o mulțime de prieteni, era sufletul companiei, mereu zâmbea, era lumina și mereu înconjurată de oameni. N-a fost niciodată ca să fie singură cumva, însă, cu timpul, mulți prieteni au dispărut din cauza că mama s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de mai multă susținere din partea oamenilor, dar nimeni nu i-a oferit sprijinul necesar”, povestește Renata.

„Mama s-a despărțit de tata și peste ceva timp l-a întâlnit pe tatăl meu vitreg, cu care avea o diferență de vârstă de 16 ani”

„La 11 ani l-am auzit pentru ultima dată pe tatăl meu, când acesta mă sunase să mă felicite de ziua mea de naștere. Îmi amintesc că mă întrebase dacă mă simt bine, dacă sunt într-adevăr fericită, dacă îmi este dor de el și evident că i-am răspuns că am un dor incurabil, că îl vreau înapoi acasă, că mă simt oarecum tristă că el nu este alături de mine. Mama s-a despărțit de tata și peste ceva timp l-a întâlnit pe noul meu tată vitreg, cu care avea o diferență de vârstă de 16 ani. Este un bărbat demn de respect, un bărbat calculat, responsabil și foarte serios. La început, mama mi l-a prezentat ca pe un prieten și eu nu suspectam nimic. Ulterior, ea a început să recunoască faptul că este îndrăgostită de el. Pentru un copil care încă avea imaginea tatălui său biologic în cap, să se cunoască cu un nou partener pentru mama sa este mai mult decât complicat. Probabil uitându-mă în spate, eu aveam și speranța că tatăl meu să vină înapoi, că mama mea din nou va fi fericită alături de el, că nimic nu se va schimba, că eu nu voi trăi cu acest bărbat nou pentru mine, cât și pentru mama”, spune tânăra.

Renata povestește că în ziua când a împlinit 14 ani, tatăl său biologic a decedat.

„Când aveam vârsta de 14 ani, exact de ziua mea, am aflat că tatăl meu a decedat, ceea ce la început nu m-a afectat într-atât de mult. Asta poate să fie șocant, întrucât eu deja îmi dezvoltasem ura mea interioară față de el și pentru mine ca și cum a decedat o persoană străină. Oameni din jurul meu erau mirați. „Renata, ce ești într-atât de rece în raport cu această situație”? Nici eu nu puteam să-mi explic chestia asta. Dar cu timpul doliul a apărut și asta m-a făcut să mă simt cea mai singuratică persoană din lume. Am realizat cât de dureros este faptul că nici la înmormântarea sa nu am putut să venim, pentru că nimeni din familia lui anterioară nu cunoștea de existența noastră și nici până în ziua de azi nu știu unde este înmormântat”.

„În 2020 mama a fost diagnosticată cu ciroză hepatică”

„În ciuda diagnosticului, mama mereu păstra o tărie de caracter. Niciodată nu arăta că este slabă. Nu îmi arăta că plânge. Era foarte determinată să se facă bine. Ea credea în bine. Ea avea o speranță puternică. Era lumina casei noastre. Țin minte că în fiecare noapte, timp de câțiva ani, mă rugam la Dumnezeu ca această maladie s-o port eu și nu mama. Împreună cu familia, sora și tatăl meu vitreg, noi cumva o susțineam, în toate momentele și aceasta îi oferea forță. Noi o motivam să lupte mai departe pentru că eu pe mama am văzut o mereu ca o luptătoare”, își amintește Renata.

Tânăra povestește că deși mama sa avea nevoie doar de o bucată de ficat, multe rude și prieteni au rămas indiferenți față de aceasta nenorocire și nici nu au încercat să o ajute.

„Boala a avansat extrem de tare într-un timp practic foarte rapid, foarte scurt. Și unica salvare a mamei era un transplant de ficat. Inițial doar o bucată din organ, pentru că ficatul are proprietatea de a se regenera. Eu eram prima care doream să o ajut, dar din cauza vârstei mele, din cauza mărimii necorespunzătoare a organului meu, nu puteam să fac această operație. Când am înțeles că eu nu pot să fac nimic și nici familia noastră nu poate să o ajute, pentru că tatăl meu vitreg deja avea niște patologii, iar sora mea vitregă nu avea grupa necesară de sânge, am încercat să căutăm alternative, alte metode. În primul rând am apelat la rudele noastre de sânge. Majoritatea din ei, într-adevăr, n-au putut să facă nimic întrucât nu corespundeau cerințelor, dar o bună parte pur și simplu a rămas indiferență.

Mama slăbise extrem de mult la față. În general, tot corpul, era o persoană practic de nerecunoscut. Era foarte diferită. Eu fiind o adolescentă și văzând toate aceste schimbări, nu doream să cred că asta poate să se întâmple într-o zi. Eu eram atât de puternică și determinată să nu cred în chestia asta. Eu îmi cream iluzia mea că totul o să fie bine. Mama îmi spunea că a doua zi cea mai fericită din viața sa va fi în momentul în care se va trezi pe masa de operație după transplant, pentru că prima zi a fost atunci când m-a născut pe mine. Țin minte, erau nopți în care mama avea cârcei foarte intenși și striga de durere. Ea venea la mine în cameră și eu nu puteam să o ajut. Eu nu puteam să fac absolut nimic. Eu mă uitam că mama mea este răpusă de durere și eu nu pot nimic. Sunt absolut neputincioasă. Chiar dacă trupul ei ceda din ce în ce mai mult, ea încerca să ascundă acest fapt. Ea deja ne mințea pe noi că analizele sunt mai bune, că totul este bine, că medicamentele o ajută într-adevăr, că totul este pe calea cea bună. Foarte mult o presa emoțional gândul că lasă în spate un copil singur, nu era gata de acest lucru. Ea visa să-mi vadă viitorul, să mă vadă pe mine crescută, matură, cu copiii mei deja, cu soțul meu. E visa să mă conducă la altar”

„Mama era vie dacă părinții unui tânăr decedat ar fi acceptat să-i doneze organele”

„Mama aștepta un transplant, dar în Republica Moldova să faci această intervenție este foarte complicat. Organe practic nu-s și să ai un donator viu, să ai parte de acest privilegiu, este foarte greu, doar dacă ai relații bune cu rudele, doar dacă ai cunoscuți care într-adevăr doresc să te ajute. Dar dacă nu ai, trebuie să aștepți pe o listă cu oameni care la fel se luptă pentru viața lor. Mama era printre primele persoane care aveau să beneficieze de un organ. Țin minte că a fost un caz în care s-a întâmplat o moarte cerebrală a unui tânăr, însă rudele acelui tânăr nu au permis donarea organelor. Acel ficat putea să salveze vieți, dar apropiații au preferat ca băiatul lor să rămână în pământ cu un organ complet bun pentru operație, pentru a salva pe oameni. În momentul în care am auzit că rudele au refuzat, eu am simțit ca și cum de viața mea cineva s-a refuzat”, a declarat tânăra.

„Pe 24 noiembrie, undeva la amiaza, am aflat că mama a decedat. La înmormântare, când am intrat în biserică, am căzut în genunchi la sicriul ei și am strigat la Dumnezeu: „Eu doar te-am rugat, pentru ce ai făcut asta?!””

„Cu timpul mama mea a început să-și piardă din lumină, a început să vorbească mai mult despre moartea sa. A început să nu creadă, a început să piardă cumva spiritul său de luptătoare. Chiar dacă vizita spitale, chiar dacă administra medicamente, oricum își pierdea sclipirea, ea nu mai era la fel. Vedeam o persoană diferită în fața ochilor mei. Era obosită. Îmi spunea că deja mai bine să moară, decât să se chinuie. Într-adevăr, în ultimul an existența ei era un chin, doar un chin care trebuia în fiecare zi să treacă. Ziua 23 noiembrie 2024 era o zi obișnuită în care eu și familia mea trebuia să plecăm în vizită la niște prieteni apropiați, iar mama a spus că se va alătura un pic mai încolo, întrucât se simțea nu prea bine și era ceva complet normal. Ne gândeam că are o fază și am plecat fără de griji. Totuși, mama a insistat ca sora mea vitregă să stea cu ea. Ni s-a părut un pic straniu, dar nu am acordat prea multă atenție la acest fapt. Peste ceva timp, sora mea mi-a spus că este ceva neobișnuit, că mama niciodată nu s-a comportat așa să venim cât mai repede. Când am ajuns acasă, a venit ambulanța. Când au transportat-o la spital, medicii pur și simplu nu știau ce să mai facă cu ea. I-au acordat ajutorul necesar, dar nu puteau să mai facă ceva în plus care să o ajute. Țin minte cum mama striga de durere. Chiar și până în ziua de astăzi mă culc cu gândul la strigătele sale. Strigătele sale de durere. Acea zi a fost ultima dată când mama ieșise din casă și niciodată nu s-a mai întors. Pe 24 noiembrie, undeva la amiaza, am aflat că mama a decedat. Nu credeam, nu-mi imaginam cum mama mea, care niciodată nu nu s-a lăsat bătută, inima sa pur și simplu s-a oprit.

La înmormântare, când am intrat în biserică, am căzut în genunchi la sicriul ei și am strigat la Dumnezeu: „Eu doar te-am rugat pentru ce ai făcut asta”? Atunci i-am spus că voi trăi nu doar pentru mine, dar și pentru ea, i-am promis că o să fiu puternică, indiferent de situație, că n-o să mă las bătută, că o să pot mai departe. Când i-au închis sicriul, simțeam cum în inima mea ca și cum cu un cuțit se înfige de mai multe ori și oricum nu-mi venea să cred. Pentru mine era ireal”, povestește Renata.

Tânăra își amintește cât de greu a trecut peste acea perioadă, iar la un moment dat era gata să renunțe la propria viață.

„După înmormântare, nu puteam să adorm singură deloc. Mi-era frică de singurătate și acum îmi este frică. Nu, nu-mi venea să cred. Casa mea era goală. Nu o auzeam pe mama să mă strige din altă cameră. Ea nu mă mai chema. Totul era în liniște. Totul era pustiu când am conștientizat faptul că am pierdut într-atât de mult conexiunea cu realitatea și că sensul vieții mele a fost pur și simplu șters. Eu nu înțelegeam pentru ce să trăiesc. Mă simțeam vinovată că trăiesc și mama nu. Nu înțelegeam de ce eu am acest privilegiu și ea nu-l mai are. Și în acel moment, când am început să-mi desconsider într-atât de mult viața mea, am început să dezvolt o ură față de realitate, față de rudele mele, care au manifestat indiferență, față de Dumnezeu și în ultimul rând față de mine. Eu mă uram pentru că trăiesc. Eu nu doream să mă aflu într-un univers în care mama nu este. Țin minte, de Crăciun, m-am urcat pe pervazul ferestrei mele și eram gata să sar. Nimic nu mă oprea. Pentru mine nu mai conta nimic. Și în acel moment cumva am înțeles că eu sunt o continuate a mamei și dacă fur această continuitate, practic o las fără nimic. Eu am fost cel mai frumos cadou din viața sa. Ce drept am eu să-i fur acest cadou?”

Într-un mesaj final, Renata a mai declarat că nu judecă decizia rudelor tânărului în moarte cerebrală care au refuzat să doneze organele lui.

„Nu am fost în situația lor și nici celui mai rău om de pe planetă nu-i doresc așa ceva. Deci, nu am cum să știu ce simțeau în acel moment. Eu însă, dacă aș fi pusă într-o astfel de situație aș fi de acord să donez organele pentru a salva alte vieți. Cred că în țara noastră e nevoie de informare a populației despre această intervenție, dar și de dezvoltare a empatiei”, a spus tânăra.

Cum s-a schimbat viața Renatei după tragedie și ce planuri are tânăra pe viitor, aflați în interviul de mai jos.