(VIDEO) „M-au ținut 3 zile fără apă și mâncare”. Povestea cutremurătoare a Svetlanei, răpită și violată într-o pădure de doi pușcăriași

Un început de viață liniștit, frânt de o tragedie

Svetlana s-a născut și a copilărit la Cahul. „Am avut o copilărie frumoasă. Tata lucra mult, mama era șefă de secție la fabrica de conserve. Nu lipsea nimic din casă. Era o familie unită și iubitoare”, povestește femeia.

După colegiu, s-a căsătorit tânără, la doar 18 ani. „Credeam că o să fie o familie frumoasă. M-am îndrăgostit și am făcut nuntă mare. La scurt timp am născut o fetiță.”

Însă căsnicia s-a destrămat rapid. Soțul ei pleca des, iar relația s-a răcit. „El voia distracții, prieteni, nu responsabilități. Eu rămâneam cu copilul. După doi ani, am divorțat și m-am întors la părinți.”

Svetlana s-a dedicat complet fiicei sale. Muncea orice — la restaurante, în curățenie, îngrijind bătrâni — doar ca să-i ofere copilului o viață stabilă. „Am avut un singur scop: fata mea. Nici nu m-am gândit să-mi refac viața. Totul era pentru ea.”

„A fost începutul coșmarului meu”

Într-o zi din toamna anului 2008, viața Svetlanei s-a schimbat ireversibil: „O prietenă m-a rugat să ies la plimbare cu sora ei mai mică, o fată de 16 ani. Era spre seară, toamna târziu. Am zis da, ca să nu iasă singură. Am lăsat copilul acasă la părinți și am plecat.”

Drumul lor trecea printr-o zonă împădurită din apropierea Colegiului de Medicină din Cahul. Într-un moment, o mașină roșie s-a apropiat. „Au ieșit doi bărbați. Băieții care erau cu noi au început să fugă. Fata a strigat: „Ajută-mă!”, și atunci am primit o lovitură puternică în cap. Când mi-am revenit, eram dezbrăcată, în pădure.”

„M-au ținut acolo trei zile, fără apă, fără mâncare. Era frig, toamnă. Mă trăgeau de mâini și picioare. Strigam, dar nu mă auzea nimeni. Mi-au spus că, dacă spun cuiva, îmi vor lua copilul și vor face același lucru și cu ea. Mi-a fost mai frică pentru fata mea decât pentru mine.”

Femeia își amintește doar frânturi: momente de conștiență, frigul, durerea, spaima. „Îmi reveneam și le vedeam fețele. Unul vorbea, celălalt tăcea mereu. Cred că era drogat sau beat. Eram legată, trăgeau de mine, nu puteam să fug. O dată am încercat, am fugit câțiva metri, dar m-au prins.”

Eliberarea și tăcerea

După trei zile, agresorii au abandonat-o la marginea orașului. „M-au lăsat acolo, pe un drum de țară. Au spus: „Dacă spui cuiva, îți luăm fata”. M-au lăsat și au plecat.”

Svetlana a ajuns acasă abia ținându-se pe picioare. Era rănită și nu putea vorbi. „Mama plângea și mă întreba unde am fost. Eu nu puteam scoate un cuvânt. Eram blocată. Am trăit cu frica în mine ani de zile.”

Părinții au aflat adevărul abia după mai bine de un an. „Când le-am spus, mama a plâns mult. I-a fost amar. Nu puteau crede ce s-a întâmplat.”

Agresorul – un recidivist temut, dar liber

După o perioadă, Svetlana a aflat cine au fost cei doi bărbați. „Unul dintre ei fusese condamnat la 20 de ani de închisoare pentru viol și răpire de copil. Era un om de care se temea tot raionul. Avea armament acasă și legături cu persoane periculoase. Și totuși era liber.”

Femeia susține că autoritățile știau de el, dar nu acționau. „A fost dosar penal și cu armele, dar s-a închis. Toți tăceau. De asta mi-a fost frică să merg la poliție. Am știut că, dacă îl reclam, mă va găsi.”

În anii care au urmat, Svetlana a aflat că bărbatul ar fi fost implicat și în alte cazuri de violență. „Era un gen de maniac. Mai multe fete au trecut prin ceea ce am trecut eu. Dar dosarele lor au dispărut.”

Amintiri care nu se șterg

Ani mai târziu, când s-a mutat în alt cartier, femeia a revenit din întâmplare în locul coșmarului. „Mergeam cu soțul și copilul la plimbare și am ajuns la poarta aceea din pădure. Mi s-a făcut rău. Am recunoscut locul. Era exact acolo unde m-au ținut. E o zonă în vale, izolată, unde nu se aude nimic. M-am gândit că, dacă atunci era supravegheată, poate m-ar fi salvat cineva.”

Astăzi, Svetlana încearcă să-și trăiască viața, dar trauma persistă. „Am coșmaruri în fiecare noapte. Visez că vine cineva să-mi ia copilul. Mă trezesc transpirată. Nu poți uita, dar înveți să respiri printre amintiri.”

Apel pentru siguranță și justiție

Femeia speră ca povestea ei să nu se mai repete. „Ar trebui puse camere de supraveghere în zonele periculoase, mai ales lângă colegii sau păduri. Dacă cineva ar fi fost acolo atunci, poate totul era altfel.”

Cazul Svetlanei rămâne un exemplu dureros al tăcerii forțate de frică și al nepăsării sistemului. Deși agresorul era cunoscut, justiția nu l-a oprit.

„Am rămas în viață, dar viața mea nu mai e aceeași. Nu vreau milă, vreau doar ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut eu.”