(VIDEO) „Mă măsura cu toporul să vadă de unde să mă taie”. Mărturia cutremurătoare a Tatianei, o mamă bolnavă de cancer, care își strigă durerea pentru fiul distrus de bătăile soțului

Ani la rând, Tatiana a trăit un coșmar greu de imaginat. Bătăi repetate, amenințări cu moartea, nopți petrecute pe beton, în poduri sau în ieslea vacii, alături de copiii ei, toate acestea au făcut parte dintr-o realitate despre care puțini au știut. Într-un interviu emoționant pentru Adrian Prodan, femeia își spune povestea dureroasă, cu sinceritate și curaj.

„M-a bătut și când eram însărcinată. De frică, așteptam să vină acasă ca să mâncăm. Copiii flămânzi, eu gravidă, și el venea beat”, povestește Tatiana. Prima bătaie a avut loc când era însărcinată în opt luni, iar violența nu s-a oprit nici după nașterea copiilor.

„Era un iad pe pământ. Nu conta că eram gravidă, mă bătea cu tot ce prindea: topoare, cuțite, bătăi cu picioarele. Îmi amintesc cum m-a dezbrăcat și a început să mă măsoare cu toporul pe corp, spunându-mi că vrea să vadă de unde să înceapă să mă taie. Mi-a smuls cerceii din urechi cu tot cu carne. Noaptea fugeam cu toți trei copii și dormeam prin poduri, prin fân sau pe grâu, de frica să nu ne dea foc la casă, așa cum promitea mereu”.

Femeia spune că a fost nevoită să fugă deseori din propria casă, pentru a-și salva viața și pe cea a copiilor. „Am dormit cu toți trei copiii în ieslea vacii, în păpușoi, pe beton. Îl puneam pe copil pe burtă să nu răcească”, mărturisește ea, cu vocea tremurândă.

Cel mai dureros este că violența s-a revărsat și asupra copiilor dumneavoastră. Ce s-a întâmplat cu fiul cel mare?

„Băiatul meu, la doar opt ani, a trăit traume pe care niciun adult nu le-ar putea îndura. Partenerul meu de atunci îl lega, îl spânzura de grindă, îl trântea după sărai. Odată l-a apucat de păr și a pus cuțitul la gâtul lui, amenințând că îl taie de față cu mine. Din cauza acestor bătăi și a stresului imens, copilul a rămas cu sechele grave. Sănătatea lui s-a distrus atunci”.

Deși părinții știau prin ce trece, Tatiana spune că nu a primit sprijinul de care avea nevoie. „Tata îmi spunea: ‘Te-ai măritat, trăiește. Tu l-ai ales’”, își amintește femeia. Frica era atât de mare, încât nu îndrăznea să se împotrivească: „Credeam că mă omoară”.

În prezent, sunteți într-o situație limită. Cine are grijă de cine în casa dumneavoastră?

„Este o casă a durerii. Eu am cancer, mama mea are cancer, iar fiul meu este grav bolnav, tot din cauza bătăilor primite în copilărie. Trăim toți din câteva pensii de invaliditate care abia ne ajung pentru medicamente și hrană. Dar cea mai mare durere a mea nu este boala mea, ci neputința de a-mi ajuta fiul”.

În interviu, Tatiana vorbește și despre copilăria marcată de violență, despre tatăl agresiv și despre mama care, la rândul ei, a trăit în bătăi și umilință. „M-am simțit mereu un copil nedorit”, spune ea, explicând că traumele din copilărie i-au influențat alegerile din viața de adult.

Aveți o cerință specifică către autorități legată de fiul dumneavoastră. Despre ce este vorba?

„Vreau să fie auzită vocea mea. Fiul meu are gradul doi de invaliditate, dar el nu se poate descurca singur. Cer autorităților să îl treacă la gradul întâi, pentru ca el să poată beneficia de asistența necesară. Medicii mi-au spus că nu se mai poate vindeca complet, dar măcar să aibă un sprijin”.

Care este frica dumneavoastră cea mai mare când vă uitați spre viitor?

Mă gândesc la moarte în fiecare zi, deși vreau să trăiesc pentru ei. Dar frica mea cea mai mare este: „Dacă eu mor, cine o să aibă grijă de el?”. Cine o să-i dea să mănânce, cine o să-l caute? El este tânăr, dar distrus de trecut. Uneori mă întreb dacă e un blestem sau un păcat, de ce ne-a dat Dumnezeu atâta suferință… dar tot la El mă rog să-mi dea putere să-mi văd copiii în siguranță înainte de a pleca.

După ani de teroare, Tatiana a găsit, în cele din urmă, puterea să rupă cercul violenței și să ceară ajutor. „M-am dus la poliție. Am zis că nu mai pot”, afirmă ea. Chiar dacă drumul a fost lung și plin de obstacole, femeia speră ca povestea ei să ajungă la alte femei aflate în situații similare.

„Femeile nu trebuie să rabde. Azi fetele gândesc altfel, dar pe vremuri frica ne ținea captive”, spune Tatiana, cu speranța că mărturia ei va salva vieți.