(VIDEO) „Mi-am dus soțul la spital cu durere de picior și l-am luat acasă în sicriu”. Drama vieții unei tinere, rămasă văduvă cu 4 copii în brațe, la doar 35 de ani

Irina Ilașco, o tânără de 35 de ani și-a pierdut tatăl la o vârstă fragedă, iar când s-a maturizat, viața i-a dat o lovitură nouă – după ce a divorțat de primul soț, amator de alcool, femeia a pierdut și al doilea partener, rămânând văduvă cu patru copii în brațe. „Mi-am adus soțul la spital cu durere de picior și l-am luat acasă în sicriu. Cum a fost posibil, sunt lucruri care până în momentul de față nu au explicație”, a mărturisit ultima printre lacrimi în ochi, într-un monolog la Dorin Galben, scrie UNIMEDIA.

„El s-a dovedit a fi cel mai bun prieten”

În perioada când trăiam la mama, cu doi copii, după divorțul de primul soț, am împrumutat bani și am intrat în minusuri că mă „strângea burta” și mi-am luat apartament. Am luat cheia, iar acolo era totul gol. Iată acolo și mi-am făcut cunoștință cu viitorul meu soț, al doilea. El răspundea de construcții în blocul acela.

Când am pornit reparația îl sunam de 3 ori pe zi și tol în băteam la cap că nu-mi place una sau alta, cum s-a făcut. Apoi am început să ne vedem, însă fără al prezenta copiilor mei din prima căsnicie. Am spus să mergem treptat, nu credeam că se va lega ceva, însă el s-a dovedit a fi cel mai bun prieten, mă asculta și m-a cucerit prin ceea că era simplu, direct și deschis. Mă simțeam în siguranță cu el.

„Ты кто такой, почему такой страшный?!”

Când i-am făcut cunoștință băieții mei, i-am dat mașina mea și l-am rugat să-mi ducă copii la grădiniță, eu având problemă la job și nu am putut merge.

De atunci el îmi lua copiii și mi-i ducea la grădiniță, nefiind în relație cu mine.

Unul dintre băieții mei, eu spun că e cu limba dezlegată, și când l-a văzut prima dată l-a întrebat: „Tu cine ești, de ce așa de strașnic?”, el având probleme de piele.

„Grăbește-te”

Într-un moment lui parcă i-a spus cineva: grăbește-te. Ulterior, într-un an, așa s-a primit parcă totul grăbit: eram însărcinată, am jucat nunta, ne-am mutat să locuim împreună.

El era foarte fericit, am văzut și acel plâns bărbătesc. El nu a făcut diferență dintre cei doi copii și al treilea. În acel an, primii doi copii au început să-i spună lui tată, a fost ca o transformare. Inițial îi spuneau strict pe nume, și la un moment dat, a început să-i spună: tata, papa.

După ce am născut al 4-lea copil, am observat un ecou al depresiei. Nu știam ce să fac, însă el a fost cel care m-a șlefuit. M-a încurajat să fac cursuri, să învăț. El era cel care mă împingea de pe pat, să fac ceva.

Toți care ne vedeau spuneau că suntem un cuplu foarte frumos și bravo. Era o idilie. Eram o familie fericită că puteai să scrii cărți pe seama noastră.

Eu eram cea mai fericită femeie. Mă simțeam împlinită și sprijinită. Aveam planuri comune, să ne construim o casă, priveam într-o direcție, iar cu fiecare problemă soluționată împreună la noi și dragostea și afecțiunea creștea. Nu am avut o zi să ne certăm sau să fim separați.

„Mi-i rău, dar eu nu o să-ți spun asta”

Admiram relația lui cu mama, căci el la fel ca și mine a crescut fără tată. Mă gândeam că nu îmi va reuși cu mama lui, însă mama lui e extraordinară. Eu aș vrea ca și băieții noștri să mă sune la 35 de ani și să îmi spună că mă iubesc.

El era o persoană foarte activă și anume el era cel care m-a pus pe picioare, m-a impus să fac sport.

A început o perioadă în care el era foarte activ, erau momente de „a retrăi” foarte tare pentru familie. La un moment dat, au început probleme de sănătate la el. Am făcut investigații, iar într-o dimineață s-a trezit și a spus că îl doare tare piciorul. L-am dus la spital, a luat tratament, însă situația nu s-a ameliorat. El a început să se înădușe și l-a luat ambulanța la 5 octombrie 2024. Eu eram acasă cu febră, mă simțeam foarte rău. Așteptam a doua zi dimineață să-l examineze medicul și să ne spună ce facem mai departe. El m-a sunat și mi-a spus că e bine, în cuvintele lui asta sună: mi-i rău, dar eu nu o să-ți spun asta. El permanent spunea că se simte bine, dar de fapt nu era ok.

Ultimele vorbe a lui erau că el vrea ca eu să mă simt bine și m-a trimis acasă să mă tratez, și să am grijă de cei micuți.

„L-am sărutat pe frunte”

Și cel mai interesant era că ultimul meu sărut era pe frunte. Cât de banal nu ar suna. Îmi aduc aminte momentul acesta că am făcut involuntar asta. L-am cuprins și l-am sărutat pe frunte. În popor se spune că mortul este sărutat pe frunte. Nu m-am gândit la aceasta, era involuntar.

M-am gândit să îi fac surpriză și i-am luat un Iphone, când va reveni acasă să îl întâlnim frumos.

Pe 7 octombrie mama lui m-a sunat dimineața și mi-a spus că nu a putut dormi și se duce la spital. De acolo m-a sunat și mi-a spus să vin, eu eram deja în drum spre spital, în ambuteiaj.

Când am ajuns, m-a luat medicul și m-a dus în cabinet, unde era și mama soacră și mi-a spus că Maxim nu mai este. „Iată acestea sunt lucrurile lui”, mi-au spus. Eu am întrebat: „Unde este el, în reanimare?!”.

Nu puteam să înțeleg cum este posibil așa ceva, el pe 6 octombrie era vesel, zâmbea, iar în noaptea spre 7 octombrie el s-a stins. Colegul lui de odaie a chemat medicii dimineața și a spus că el nu se mișcă. Cum? De unde până unde? Unde erau medicii?Am spus că nu cred și am cerut să fiu dusă la morgă să îl văd cu ochii mei, căci eu nu credeam că el nu mai este. L-am văzut și atunci totuși am înțeles că el a decedat, că nu mai este.

Pe 6 octombrie el se simțea rău, însă a îmbrăcat masca de bărbat pozitiv numai că să nu mă întristeze. Eu speram că îl duc la medici că o să-l iau acasă sănătos, dar eu l-am luat în sicriu.

Inițial el a fost internat în spital cu precum că ar fi avut mai înainte un microinfarct. Au apărut multe întrebări și am decis că îl trimitem la autopsie. Rezultatele au venit tocmai peste o lună, unde era indicat „probleme de aortă”. Reiese că el a fost internat cu diagnoza gresită și nimeni nu mi-a dat până acum nicio explicație, cum medicul de la USG nu a văzut o crăpătură la venă de 2,5 cm? Era somnolent?! Sunt lucruri care până în momentul de față nu au explicație.

„Unde este tăticul?!”

Cei mici încă nu înțeleg ce s-a întâmplat, ei mereu mă întreabă unde este tăticu, când aude cheia la ușă, fuge să-l întâlnească că a venit tăticul.

Eu am anunțat pe rețele că Maxim a decedat. Desigur că toți au rămas șocați. Iar noi eram zombi și nu puteam să înțeleg că asta se întâmplă cu mine. Totul s-a apăsat și mai tare când a început să vină lumea să-și ia rămas bun de la el, și cumva să mă susțină pe mine. Dar eu nu înțeleg niște lucruri când vine cineva și îți spune: Dumnezeu îți dă atâta, cât tu poți duce. Asta ce înseamnă?! Mai bine nu ar spune nimic.

„Am învățat că: astăzi ești bine, mâine cine știe…”

A trecut înmormântarea și am început să realizez că mă trezesc și văd realitatea: am rămas văduvă, cu patru copii, datorii, credite, etc.

Eu practic nu mâncam, nu-mi intra, eram distrusă, iar după 8 zile am ieșit la lucru și am rugat pe toți să nu vorbim despre ceea ce s-a întâmplat ca eu să pot să mă iau în mâini.

Chiar dacă muream emoțional, eu zâmbeam. Atunci au venit comentarii pe rețele: Uite la asta, nu a reușit să-și îngroape soțul că deam zâmbește pe ecrane.

Au trecut trei luni de atunci și ceea ce am înțeles eu că trebuie să mă bazez doar pe umerii mei. Chiar dacă am copii, eu realizez că sunt singură. Am ajuns să ies pe stories și să scriu „Hai să ieșim la un ceai”. Mesaj către oameni străini, căci cei care strigau că sunt alături au dispărut.