(VIDEO) „O familie minunată vrea să adopte băiețelul tău”. Istoria șocantă a unei moldovence, care a aflat că va naște un copil cu Sindromul Down

A avut o copilărie complicată, cu multe lacrimi și nedreptăți, iar când credea că este cea mai fericită, viața a pus-o, din nou, la o încercare foarte grea. Este istoria unei moldovence, stabilită în Marea Britanie, care la a doua sarcină a aflat că va naște un copil cu Sindromul Down. La nici 26 de ani, Cristina Ceaicovschi a trebuit să facă față unei provocări la care nu s-ar fi așteptat vreodată. Eroina a povestit, într-un monolog la Dorin Galben, cum a reacționat ea, soțul său și rudele apropiate la această veste, prin ce greutăți a trecut după naștere, dar și cum este să crești un copil special și de ce a ales să rămână în Anglia, anume din acest motiv, scrie UNIMEDIA.

„Mă numesc Cristina Ceaicovschi, am 27 de ani. În prezent locuiesc în Marea Britanie, am doi copilași super minunați, iar unul dintre ei are Sindromul Down”. Așa și-a început istoria eroina monologului.

„La 5 ani l-am pierdut pe tata, a fost bătut pentru o geacă din piele și un ceas din aur”

Cristina a avut o copilărie deloc ușoară. Și-a pierdut tatăl când avea doar 5 ani, iar mama sa, rămasă singură, s-a văzut nevoită să plece la muncă peste hotare: „Sunt de baștină din Nisporeni, suntem o familie din 4 persoane, am un frate. La vârsta de 5 ani l-am pierdut pe tata, a fost bătut pentru o geacă din piele și un ceas din aur. Mama a fost nevoită să plece peste hotare, înțelegea că aveam nevoie de susținere financiară. Am rămas cu sora mamei, era tânără, fără experiență, dar s-a descurcat de minune. Mama a plecat la Moscova, iar despărțirea a fost foarte grea. Când am început să cresc, mi-am dat seama că deși e la distanță, e foarte aproape de noi, a depus foarte mult suflet, ne-a susținut în absolut orice, niciodată nu a zis nu”.

„Uite, îți stau păduchii în frunte, îmi spunea profesoara, față de alți copii”

Anii de școală au marcat-o pentru tot restul vieții: „Dacă zice cineva că traumele din copilărie nu se manifestă în adolescență și în viața matură, se greșește foarte tare. Eram în clasa a 3-a, pe atunci cam toți copiii aveau păduchi, în afară de cei din familii mai înstărite. Eu eram printre cei care aveau păduchi, mă tratam, mătușa mea stătea cu oglinda, mă curăța. Mama era la Moscova, deja trăiam foarte bine, trimitea bani să cumpărăm din farmacie tot ce e posibil. Astăzi nu aveam, mâine din nou aveam, îi luam de la școală. Cel mai dureros e când profesorul se face că nu vede sau îți mai adaugă și el. Eu mai aveam o problemă de sănătate, mă urinam până să ajung la toaletă. Copiii se râdeau, iar profesoara spunea: „Du-te și te schimbă, fată hăi, chiar nu simți?” Realizezi că îți e foarte obijduitor, te duci acasă și nu vrei să povestești, pentru că atunci când crești fără tată, vrei să fii puternică. Nu voiam să-i spun mătușii mele ce se întâmplă, voiam să țin asta în sufletul meu. Profesoara îmi mai spunea, în fața altor copii: „Uite, îți stau păduchii în frunte, du-te și spunei mătușei”. Nu mă lua deoparte să-mi zică: „Cristinuța, ești fetiță, iar fetițele trebuie să aibă grijă de ele, nu ești bebeluș să mergi pe stradă și să te urinezi”. Nu era așa ceva”.

„Mă durea că mă trimitea în ultima bancă. Cine eram eu, fără tată, fără mamă?”

„Cel mai tare mă durea că mă trimitea în ultima bancă și îi întreba doar pe cei din primele bănci. Cine eram eu, fără tată, fără mamă? Plecam acasă foarte supărată, îmi era foarte dureros. Școala era la 2 minute de casă și era o cărărușă, pe de-a dreptul. De atunci niciodată nu mă duc acolo și în general nu îmi place să privesc școala. Îmi pare rău că gândesc așa, dar nu pot. Când ajungeam la poartă, îmi ștergeam lacrimile și ziceam că sunt puternică. Aveam 8-9 ani”, povestește Cristina, cu ochii în lacrimi.

„Ești o pișorcoasă, o păduchioasă, o săracă”

„Toate aceste momente de la școală m-au făcut să fiu mai rebelă”, mărturisește eroina: „Din clasa a 5-a erau alți profesori, cumva era totul diferit. Păduchi nu mai aveam, problema cu urinatul am tratat-o, mama a venit acasă și m-a dus la medic. Dar de fapt, nu s-a schimbat absolut nimic, colegii mei erau aceeași, îmi spuneau că sunt pișorcoasă, păduchioasă, săracă. La mine acasă nu veneau copiii, să vadă că nu mai sunt săracă, trăim bine, că nu sunt păduchioasă, că nu mă mai urinez. Eram și eu un copil, de unde era să știu de ce mă urinam. Din clasa a 5-a, profesorii au început să se comporte cu mine altfel, dar oricum vedeam ce se întâmplă: dacă ești al lui Cutărescu și ai bani, o știu pe mama, lucrează la Primărie, ești bun, dar tu, Cristina, treci în ultima bancă. Eu îmi doream să prietenesc, să comunic cu cineva în pauze, dar colegii oricum mă ignorau. Cred că este nu doar educația din școală, dar și cea de acasă”.

„Doamne, ce frumos e, dar sigur e căsătorit. Deja îmi imaginam că și copiii mei vor avea buze mari ca ale lui”

Viața Cristinei a luat culoare la liceu, când l-a cunoscut pe viitorul soț: „Până atunci m-au curtat foarte mulți băieți. Erau drăguți, dar nu-mi plăcea că nu aveau caracter de bărbat. Mai ales fetele care au rămas fără tată au nevoie ca un bărbat să le poată proteja, eu aveam nevoie în special, pentru că toată copilăria mea fusese o luptă. Când l-am văzut pentru prima oară, aveam 17 ani și jumătate. Ieșisem la un club, mama era în Israel, dar mi-a permis, mi-a zis: „Cât o să te mai joci cu păpușile?” Când am intrat pe ușă, l-am văzut și mi-am zis: „Doamne, ce frumos e, dar sigur e căsătorit”. Apoi m-am dus cu fetele la distracție, iar el m-a observat, dar eram pentru prima oară la club, nu dansam. A venit el la mine. Mai inteligent om nu am întâlnit, inteligență pură, privirea foarte dulce, buzele nu mai zic. Deja îmi imaginam că și copiii mei vor avea buze mari ca ale lui. Pur și simplu m-am îndrăgostit de el. Am fost foarte fericită în acea seară. M-a întrebat câți ani am și i-am spus că 18, deși nu aveam. El avea 36 de ani. Apoi m-a petrecut acasă, mi-a luat numărul de telefon, dar nu m-a sunat a doua zi”.

„Problema cea ma mare a oamenilor din oraș, nu a noastră, era diferența de vârstă”

Viitorul soț a sunat-o peste 3 zile, iar de atunci, au format un cuplu: „La un moment dat, a venit mama acasă din Israel și mi-a zis: „Sunteți împreună, haideți să facem ceva”. Ea așa cumva cu repedele: „O iei sau nu o iei?” Mi-a dat inelul în păduricea din Nisporeni. Am fost temă de discuție circa 2 ani, în orașul nostru. A fost șoc, unii ziceau că sunt cu el pentru bani, deși mama îmi trimitea mai mulți bani decât avea el. Și părinții lui au fost categoric împotrivă. Ideologia asta a moldoveanului este să nu lase omul în pace, problema cea ma mare a oamenilor din oraș, nu a noastră, era diferența de vârstă. Ulterior, soacra mea a acceptat”.

„Un medic mi-a spus că niciodată nu voi putea concepe un copil pe cale naturală. A fost dureros”

Deși își doreau mult și un copil, a durat ani până Cristina a rămas însărcinată: „A venit timpul și deja au început să ne întrebe: „Când un copil?”. El deja avea o vârstă, nu fusese căsătorit niciodată, așa că era logic să concepem un copil, dar nu puteam. Trompele mele erau infectate, din copilărie, când am avut probleme cu urinatul. Am făcut operație, am tot încercat un an, al doilea, apoi un medic mi-a spus că niciodată nu voi putea concepe un copil pe cale naturală. A fost dureros, eram la pământ, dar deja eram pregătiți să facem și in vitro”.

„Când a văzut testul, soțul a rămas mască, s-a dus să privească mai departe fotbal. Mi-a spus că nu crede”

„Pe atunci eram stabiliți în Anglia, lucram și veneam periodic acasă. Am zis că ne întoarcem în Anglia, facem ce facem, apoi revenim și ne apucăm de fertilizarea in vitro. Acolo o cunoștință mi-a spus că un doctor renumit în Moldova a ajutat-o, după 10 ani de încercări, să rămână însărcinată pe cale naturală. Soțul mi-a zis să încercăm, am fost la medic, mi-a făcut operație, iar peste 2 luni am rămas însărcinată cu primul copil. La mine testele de sarcină erau mii, le făceam chiar dacă nu aveam relații, la cât de nebună eram. Când am aflat, nu puteam să cred că sunt însărcinată. În acel moment, soțul privea fotbal, eram în Marea Britanie. Când a văzut testul, a rămas mască, s-a dus să privească mai departe fotbal. A spus că nu crede până nu facem prima ecografie”, își amintește Cristina.

„Ne-am dus repede la Urgență, iar acolo – o furnică – era inimioara. Asta fost wow pentru noi!”

„Într-o zi am avut niște eliminări, m-am speriat foarte tare. Ne-am dus repede la Urgență, iar acolo – o furnică – era inimioara. Asta a fost pentru noi wow! Sarcina a fost minunată, el a fost emoționat toată sarcina, foarte bine s-a comportat. A fost și este un tată ideal”, povestește eroina.

„În 2019 am fost foarte fericită, aveam totul”

Cristina a decis să nască în Moldova, iar anul 2019, în care a adus pe lume primul copil, spune că a fost cel mai fericit pentru ea: „A fost totul minunat, părinții soțului erau foarte fericiți, prima lor nepoțică. În 2019 am fost foarte fericită, aveam totul, iar socrul atât de tare mă iubea, m-a susținut foarte mult, am suferit după ce a decedat. Și el, și soacra m-au ajutat foarte mult, dar cel mai mult m-a ajutat mama, deși nu a avut ocazia să fie lângă mine. Își compensa lipsa prin alte modalități, era mereu la telefon și în suflet”.

„Noi credem că copilul tău are Sindromul Down”

Au trecut trei ani și jumătate până Cristina a rămas însărcinată pentru a doua oară. Erau toți împreună în Marea Britanie: „Acolo la 3 luni faci un consult să vezi dacă fătul nu are malformații, dacă totul e bine. M-am dus liniștită. L-a un moment dat, medicul mi-a spus: „Copilul tău are un lichid în spatele capului”. L-am întrebat: „Toți copiii au așa?” Mi-a zis: „Da, toți copiii au”. Cumva a vrut să fie mai dulce cu mine, dar mi-a dat poza fătului să merg la alt medic. Cât coboram cu ascensorul, am simțit că ceva nu e bine. Celălalt medic m-a dus într-o cameră privată și mi-a spus: „Noi credem că copilul tău are Sindromul Down”. Am început să plâng, eram mai sensibilă atunci, nu credeam”.

„Noi, cei veniți din Moldova, credem că medicina din Anglia e la pământ”

„Noi, cei care venim din RM, credem că medicina din Anglia e jos, pentru că nu se administrează antibiotice ca la noi, nu se controlează foarte rapid, pot să te lase foarte mult timp, cât vor ei. Am dat niște analize, iar medicul m-a sunat a treia zi. Până atunci, cum am ajuns acasă, am sunat-o pe mama, atât de tare am început să plâng, nu credeam că e posibil, dar nici nu știam ce înseamnă Sindromul Down. Auzisem și văzusem poate o dată în viață și tot la TV cred un copil cu Sindrom Down. Soțului nu i-am spus nimic, nu voiam să-l traumez. În cele 3 zile, am fost neom, tot timpul mă gândeam, dar nici nu m-am uitat pe internet să văd ce înseamnă asta, îmi era frică”, povestește eroina.

„Nu m-am gândit la copil, că poate să moară, ci doar la mine, că vreau să aflu adevărul”

Rezultatele analizelor au confirmat ceea ce i-au spus deja medicii, mai devreme: „Medicul mi-a spus că 99,99% copilul meu are Sindromul Down. I-am spus că nu cred, că nu poate fi așa ceva, m-am enervat că a putut să-mi spună așa ceva. Mi-a zis să merg peste 3 zile la spital, să discutăm. M-am dus foarte agresivă la ei, mi-au spus să mă liniștesc, ei au atâta educație și bun simț, pe care eu nu le aveam nici pe aproape în acel moment. Am jignit medicul pe nedrept, nu l-am numit, dar prin manierele mele asta am făcut. Mi-a propus să fac și amniocenteza, dar m-a informat că după această procedură poate fi și avort spontan. Atunci nu m-am gândit la copil, că poate să moară, ci doar la mine, că vreau să aflu adevărul.

„Atât de tare urlam în mașină, încât dacă mă vedea cineva, chema Poliția”

„M-am dus acasă, iarăși am fost neom timp de o săptămână, soțului tot nu i-am spus, nu am vrut să îi dau o informație greșită. Atâta m-am rugat să nu fie așa. Eram la o cunoștință de a mea când m-au sunat, am simțit că el are Sindromul Down. Mi-a spus la telefon și m-au anunțat că e băiat, am început a tremura, nu mai vedeam nimic în față și îmi era și rușine, pentru că nu voiam să arăt cunoștinței emoțiile mele. Am ieșit foarte repede din acea casă, am urcat în mașină și am început să plâng foarte tare, a fost foarte dureros. Am pus mâna pe burtică și am zis: „Doamne, nu cred că o să am așa copil”. Dar nici măcar nu știam ce e asta. Primul sentiment era frica. Atât de tare urlam în mașină, încât dacă mă vedea cineva, chema Poliția”, își amintește eroina.

„Soțul a început să plângă odată cu mine. I-am zis că o să fac avort”

În acea zi, Cristina a dat vestea și soțului său: „Fetița nu era acasă, soțul era la lucru. Când a venit, eram plânsă, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus: „Nu cred, de unde ai luat tu asta?” Nu știa ce investigații am făcut. A început să plângă odată cu mine. Am zis: „Cred că o să fac avort”. M-a întrebat: „Vorbești serios? La fel ca și Valerica, are și el dreptul la viață.” Nu vorbeam serios, dar nu mai știam ce să zic și ce să fac. Acest sentiment îl poate înțelege doar persoana care a trecut prin asta. Apoi mi-a zis că dacă vreau să fac avort, mă va susține oricum. M-am gândit de ce mi-a zis asta, că nu trebuia să o facă. Am început să ne certăm, eram foarte buimatică”.

„Mama mi-a spus așa: Eu las totul și vin acasă, dar tu vei naște acest copil”

„Am sunat-o din nou pe mama, plângând. Ea mi-a spus așa: „Eu las totul și vin acasă, dar tu nu faci nimic, vei naște acest copil. Da, e decizia ta, eu te susțin, dar lasă-l”, povestește Cristina.

„Imaginează-ți să o omori acum pe Valeria, cât de dureros ți-ar fi. Acest pui tot e nevinovat”

„În Marea Britanie am o singură persoană foarte apropiată de mine, i-am povestit, iar ea mi-a zis: „Cristina, nimic în viață nu e dat pur și simplu. În al doilea rând, cum crezi că va fi viața ta după ce vei face avort? Omori un suflet, de unde știi că la tine va fi totul bine și frumos. Și în al treilea rând, imaginează-ți să o omori acum pe Valeria, că e mare, cât de dureros ți-ar fi și acest pui tot e nevinovat”, mai relatează tânăra.

„În fiecare zi mă sunau de la spital și mă întrebau: Știi că copilul tău are Sindromul Down? Chiar ai de gând să îl naști?”

Toată sarcina Cristina a sperat că totuși, va naște un copil sănătos: „Am decis că păstrez sarcina și au început telefoanele. În fiecare zi mă sunau de la spital și mă întrebau: „Știi că copilul tău are Sindromul Down? Ce vrei să faci? Chiar ai de gând să îl naști?”. Le răspundeam cu ciudă, chiar dacă nu se merita, dar atunci nu aveam capacitatea să realizez. Apoi mă sunau săptămânal, lunar, apoi la 2-3 luni. Când aproape să nasc, mi-au spus așa: „Dacă vrei, naște-l și este o familie minunată, care vrea băiețelul tău. Dacă dorești, poți să-l dai lor”. Eu deja îl iubeam, era măricel, îl așteptam, ca orice mamă. M-am gândit cum pot să mă întrebe așa ceva, m-am simțit prost”.

„Sunt familii înstărite și vor să adopte anume copii cu Sindromul Down, atât de tare sunt axați pe dizabilitate”

La a doua sarcină, Cristina a decis să nască în Marea Britanie: „Acolo, acești copii pentru ei sunt wow! Sunt familii înstărite și vor să adopte anume copii cu Sindromul Down, ei atât de tare sunt axați pe dizabilitate, încât vor să-i protejeze cât mai mult. Apreciez acest lucru enorm de mult. Am decis să nasc acolo, dar încă aveam ideea că medicii de acolo nu sunt buni, deși toate mămicile îmi spuneau contrariul”.

„Tu ești chinezoiul mamei? Făceam glume pe seama lui, dar realizam foarte bine că nu e de glumă”

Cristina a născut vara: „Cezariana era planificată pe 31 august. Medicii s-au comportat minunat, este nivelul cel mai înalt al medicinii și nici măcar nu m-am dus la un spital privat, ci la unul de stat. Până în ultimul moment, m-am gândit că copilul meu este sănătos. Erau foarte mulți elevi în jurul meu, ei învățau, iar eu am acceptat. I-au făcut foarte multe poze și video cu telefonul meu. Când mi l-au adus, mi-am dat seama că are Sindromul Down, dar era așa de drăguț. Când mi l-au pus la piept pentru prima dată, am avut un sentiment bestial de dureros, dar și frumos, nu realizam atunci cât de puternică e dragostea unei mame. Era atât de neputincios, ca toți bebelușii, nu avea nicio malformație. Avea o infecție și ne-au dus într-o cameră aparte, ca în spitalele private. În timp ce îi schimbau hainele, m-am uitat la el și i-am zis: „Tu ești chinezoiul mamei?” La copiii cu Sindromul Down forma ochilor e puțin țuguiată, ca la chinezi. Făceam glume pe seama lui, dar realizam foarte bine că nu e de glumă, că e ceva foarte serios”.

„32 de medici l-au văzut în primele 5 zile. Se certau între ei chiar în fața mea”

„Au trecut 5 zile în care am stat în spital, nu înțelegeam de ce atât de multe. Între timp, 32 de medici l-au văzut. Copiii cu Sindromul Down nu sunt la fel, nici la înfățișare, pot dezvolta diferite boli. Venea un medic și spunea că nu are sindromul, altul zicea că are, se certau chiar în fața mea”, își amintește Cristina.

„Burtica lui a început să crească, era ca o minge. Când au venit medicii, el a vărsat pe gură mase fecale”

„Burtica lui a început să crească, era ca o minge. Credeam că va elimina cu timpul masele fecale, că se va regla totul, ca la ceilalți bebeluși, dar nu. Medicii s-au speriat foarte tare, câțiva au venit să îl vadă, iar în acel moment, el a vărsat pe gură mase fecale. A fost strașnic, jumătate de an am petrecut în spital. Dacă nu erau probleme cu burtica, răcea foarte repede. Imunitatea era foarte scăzută, mușchii slabi”, relatează eroina.

Cum a rezistat Cristina luni la rând în spital, cu bebelușul său, care a fost prima reacție a surorii mai mari, când și-a văzut frățiorul acasă, cu ce dificultăți s-a confruntat familia și care este starea de sănătate a lui Cristian acum, la peste un an de la naștere, dar și ce atitudine au englezii față de el și față de alți copii cu Sindromul Down aflați din monolog: