(VIDEO) „Tot ce era de valoare în casă, vindeam pentru droguri”. Povestea unui bărbat, diagnosticat cu HIV de peste 20 ani: Îmi doream să trăiesc măcăr până la Anul Nou

Vladimir Dodon, în vârstă de 47 de ani, din Anenii Noi, se confruntă de mai bine de 20 de ani cu diagnosticul de HIV. În cadrul unui interviu cu Dorin Galben, acesta a povestit că a început să consume droguri la vârsta de 12 ani, devenind dependent și ajungând să fure pentru a-și procura dozele necesare. Nici armata și nici intervențiile familiei nu au reușit să îl oprească din acel drum. Totuși, peste ani a găsit puterea de a ieși din acest cerc vicios, scrie UNIMEDIA.

„Doza a fost mai mare decât trebuia, iar eu m-am simțit foarte rău”

„La 12-13 ani, a început să fumeze cânepă, iar până la 15 ani, a trecut la consumul de droguri injectabile. Prima experiență, cu opioide, a fost neplăcută, dar curiozitatea și sentimentul de apartenență la grup l-au determinat să continue. În anii ’90, consumul de droguri era o activitate comună în grupuri mari, însoțită de un sentiment de comunitate și „prietenie”.

A fost în vara anului în care împlineam 15 ani, prin luna iulie, când am încercat pentru prima dată droguri injectabile. Eram șapte-opt persoane, iar drogul folosit era un opioid, numit pe atunci „mac-uri.” Toată lumea își prepara singură drogul și apoi îl injecta. Prima mea experiență nu a fost una plăcută. Doza a fost mai mare decât trebuia, iar eu m-am simțit foarte rău. Aveam o stare constantă de somnolență, greață și eram complet dezorientat. Spre deosebire de ceilalți, care păreau bine și discutau între ei, eu sufeream. Totuși, văzându-i cât de relaxați și bine dispuneau, m-am gândit să mai încerc o dată.

După o săptămână sau două, am încercat din nou, dar de această dată cu o doză mai mică. Atunci, parcă a fost diferit. Am simțit o senzație de relaxare care m-a atras. Toate fricile, grijile și defectele mele păreau să dispară. Mă simțeam mai încrezător, mai bine. Mi-a plăcut această stare și, treptat, am ajuns să consum droguri aproape în fiecare weekend. Ne strângeam mai mulți la casa unui prieten, iar consumul devenise o metodă de a petrece timpul împreună.

În anii ’90, cultura consumului de droguri era diferită. Nu se consuma individual sau în perechi, ci în grupuri mari, de șapte-opt persoane. Era o atmosferă de „prietenie,” iar acest sentiment de apartenență mă atrăgea. Ne simțeam apropiați unii de alții, de parcă făceam parte din ceva mai mare.

Cineva trebuia să aducă un ingredient, altcineva un alt ingredient, și, pe scurt, fiecare era implicat într-un proces care, parcă, îți dădea un sens. În asta găseai o anumită satisfacție”, își amintește Vladimir.

„Poliția îmi suna mereu părinții”

„Când am împlinit 18 ani, însă, lucrurile au început să se schimbe. Am început să mă confrunt cu urmările acestui stil de viață. Începusem să fim mai des vizitați de poliție. Când veneau la locurile unde ne preparam drogurile și ne prindeau, îi luau pe toți cei prezenți și îi duceau la secție. Cei mai în vârstă dintre noi erau reținuți, dar eu eram minor, iar poliția suna mereu părinților mei.

Îmi amintesc cum tata era chemat de fiecare dată la secție. Polițistul îi explica ce se întâmplase, iar tata mă întreba: „Ce căutai acolo?” De fiecare dată, găseam câte o scuză. Spuneam că venisem să iau chitara, o rachetă de tenis sau o carte pe care o uitasem data trecută. Era interesant faptul că părinții mei nu bănuiau nimic. Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că nici prin gând nu le trecea că fiul lor, la 15-17 ani, ar putea consuma droguri.

La 18 ani, pentru prima dată, am fost reținut și dus în BPZ. Îmi amintesc foarte bine ziua în care m-au coborât în subsol. Am stat acolo o zi sau două, după care am fost chemat sus, la etajul întâi, unde mă așteptau tatăl meu și polițistul responsabil de cazul meu. Atunci mi-au oferit două opțiuni: fie să merg la LTP (Licebna Trudovoi Profilatorie), un centru de corecție prin muncă din Rezina, fie să aleg să merg în armată și să mă îndepărtez de acest mediu.

Am cerut timp să mă gândesc. M-am întors la subsol, le-am povestit băieților despre cele două opțiuni și le-am cerut sfatul. Aproape toți m-au încurajat să aleg armata, considerând că ar fi o șansă să mă eliberez de acest stil de viață. Așa că am ales să merg în armată”, adaugă Vladimir.

„Orice cameră din casă era încuiată pentru ca eu să nu fur”

Vladimir Dodon povestește cum dependența de droguri l-a împins să fure din propria casă pentru a-și procura doze. De la bani, a trecut la obiecte de valoare, inclusiv cadouri pregătite de familia sa, pe care le vindea fără să se gândească la consecințe.

„Am început să mă schimb, dar în cel mai rău mod posibil. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am luat de acasă au fost niște bani. După o perioadă în care părinții au observat dispariția banilor și au început să fie mai vigilenți, am trecut la alte lucruri. Tot ce avea valoare în casă putea fi luat și vândut. Nu mă gândeam la consecințe. Am început cu vaze de cristal, lenjerie de pat, obiecte de uz casnic. Scotoceam prin casă, căutând mereu ceva de luat.

Îmi amintesc clar o situație. Căutând prin casă, am dat peste o pereche de încălțăminte pentru femei, niște pantofi. Erau un cadou pe care colectivul de la biblioteca unde lucra mama îl cumpărase pentru o colegă de serviciu, pentru ziua ei de naștere. Cadoul era pregătit să fie dus a doua zi. Fără să mă gândesc la nimic altceva decât la cât aș putea obține pe pantofii aceia, i-am luat și i-am vândut.

Deși înțelegeam ce fac și că este greșit, nu mă puteam opri. Ajunsesem într-o situație groaznică. Orice cameră din casă era încuiată. Mama, când pleca la serviciu, mă trezea dimineața. Dacă rămâneam acasă, mă supraveghea. Dacă plecam, plecam împreună cu ea. Bucătăria era încuiată, la fel și camerele în care locuiau părinții mei. Singurele locuri unde aveam acces erau dormitorul meu și baia. Era modul lor de a se proteja de mine.

Și totuși, chiar și în aceste condiții, găseam soluții. Ușile cu sticlă le spărgeam, găseam alte modalități de a intra și a lua lucruri. În starea în care eram, nu conta dacă eram acasă, afară sau închis undeva. Mereu găseam o modalitate de a face rost de bani pentru droguri.

Părinții mei au încercat din răsputeri să mă ajute. La un moment dat, au reușit să mă angajeze la SFS (Serviciul Fiscal de Stat). Însă acest lucru nu a avut niciun efect. Am ajuns în armată, dar nici asta nu a schimbat nimic. În ziua în care m-am întors acasă din armată, am început din nou să consum droguri.

M-am angajat la muncă, am lucrat la câmp, la fabrici, dar toate încercările de a mă stabiliza au eșuat. Era un cerc vicios din care părea imposibil să ies.

Acum câteva zile, eram în comă. Tot atunci mă gândeam la sensul vieții mele, întrebându-mă de ce m-am născut. Orice răspuns îmi venea în minte era legat de faptul că sunt un narcoman și că voi muri din cauza drogurilor. Nu mai vedeam nicio altă perspectivă. Aveam doar 20 de ani, o vârstă care ar fi trebuit să fie plină de viață, dar pentru mine, valorile mele, sensul vieții, totul se rezuma la droguri.

Oricât încercau sora mea, mama, tata sau rudele mele să vorbească cu mine, să mă ajute, părea că nimic nu avea efect. Încercările lor nu schimbau nimic în felul în care vedeam lumea și viața mea. Eram complet prins în acest cerc vicios, fără să găsesc o cale de ieșire”, spune acesta.

Cum a aflat că are HIV 

„Majoritatea prietenilor mei care consumau droguri erau înregistrați la medicul narcolog. Așa era în anii 1997-1998. Pe atunci, exista o practică prin care poliția îi lua pe toți cei aflați pe lista medicului narcolog și îi ducea la spital, la medicul infecționist, pentru a fi testați pentru HIV. Astfel, am ajuns și eu, împreună cu alte persoane, să dăm analize.

Într-o perioadă foarte scurtă, poate trei luni, foarte mulți din cercul nostru au aflat că au fost diagnosticați cu HIV. Modul în care aflam despre acest diagnostic era extrem de dureros. Erau cazuri în care medicul sau polițistul îți spunea direct că ai HIV, dar, în exprimarea lor, părea că ai deja SIDA. Nu existau prea multe explicații sau empatie.

Procesul de confirmare a diagnosticului era unul traumatizant. După primul test, erai chemat din nou, spunându-ți-se că rezultatul nu este clar și că trebuie să repeți analizele peste trei luni. Apoi, dacă rezultatul era din nou pozitiv, te chemau iarăși. Dacă rezultatele se confirmau după mai multe teste, se declanșa o procedură prin care se căutau „focarele.” În cazul meu, asta a însemnat că eu, mama mea, tata și sora mea mai mică am fost luați și duși la Chișinău, la centrul SIDA, pentru a face din nou analize.

În câteva zile, practic toată comunitatea noastră știa despre acest lucru. Poliția, medicii și chiar vecinii erau informați. În scurt timp, am început să trăiesc intens stigmatizarea. Îmi amintesc cum chiar printre colegii mei, cu care consumam droguri, se simțea o distanțare. Ieșeam în oraș, ne întâlneam în grupuri de 4-5 băieți, iar unii mă evitau. De exemplu, trei dintre ei îmi dădeau mâna, dar al patrulea refuza. Îl întrebam: „De ce nu dai mâna cu mine?” Iar răspunsul era că „Am auzit că ai SIDA.” Încercam să le explic că HIV nu se transmite prin strângerea mâinii, dar totul era inutil. Mă simțeam profund jignit și stigmatizat.

Acasă, familia mea – deși era una foarte bună și iubitoare – a fost, inevitabil, influențată de această situație. În momentul în care au fost informați despre diagnostic, am început să observ mici schimbări. Aveam cana mea, farfuria mea, totul separat. Deși mă iubeau, această schimbare mă făcea să mă simt și mai izolat și respins. Era o perioadă extrem de dificilă.

Din cauza lipsei de informare, eram convins că mai am doar 3, 4 sau 5 ani de trăit, după care viața mea se va sfârși. Gândul acesta îmi domina întreaga existență, lăsându-mă fără speranță și fără motivație”, povestește bărbatul.

După diagnosticarea cu HIV, Vladimir a experimentat izolarea și stigmatizarea din partea celor din jur, inclusiv a familiei și prietenilor apropiați. Cu toate acestea, întâlnirea cu o familie de misionari din Danemarca i-a schimbat destinul. Prin intermediul lor, a intrat într-un program de reabilitare la Chișinău, unde a găsit un mediu de acceptare și sprijin.

Programul l-a ajutat să-și reconstruiască viața. A descoperit o comunitate care l-a susținut, l-a ajutat să-și recapete încrederea în sine și l-a motivat să se implice activ în recuperare. După un an de reabilitare, Vladimir și-a continuat drumul către redescoperirea spirituală, înscriindu-se la o școală teologică. Acolo, a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, alături de care a început o nouă etapă a vieții. Acum, are doi băieți, Matei și Bogan.

Urmăriți integral monologul mai jos: