(VIDEO) Trăia o frumoasă poveste de dragoste cu un polițist francez, dar un moment teribil i-a dat totul peste cap: Istoria Ecaterinei, care te înfioară și te inspiră, deopotrivă

Istoria de viață a Ecaterinei Sofronovici este incredibilă și plină de lecții pentru fiecare. Tânăra de 34 de ani trăia o frumoasă poveste de dragoste cu un polițist francez, Toma, dar o dimineață ploioasă de luni i-a dat viața peste cap. „Sunt o persoană cu handicap, dar am învățat să trăiesc cu durerile mari pe care le simt mereu. În fiecare dimineață mă trezesc, îmi privesc picioarele și le spun „mulțumesc!”. Cotidianul meu e reglat de durerile mele. Simt tijele, metalul și mă simt exact ca un robot”, povestește Ecaterina la Monolog pentru Dorin Galben, scrie UNIMEDIA.

Ecaterina și Toma au făcut cunoștință pe rețelele de socializare, iar de la prima întâlnire au înțeles ambii că această relație va fi de lungă durată.

„Am stat 5 ore și am rămas plăcut uimită, entuziasmată chiar, pentru că era un băiat care știe să respecte o fată, viața ei, spațiul ei personal. Era un om care făcea sport, îngrijit, dat cu cremă, mi-a plăcut foarte mult de el și abia la final mi-a spus că este polițist. A fost ca un duș rece pentru mine, deoarece tatăl meu tot e polițist și mereu a fost destul de dur”, spune ea.

Totuși au încercat.

„Era romantic, mă invita des la el acasă, pregătea cine. Mă simțeam foarte respectată, importantă și chiar iubită din prima lună. Chiar dacă nu-mi aducea flori, îmi gătea cina. A fost o relație foarte frumoasă și foarte repede mi-a făcut cunoștință cu familia lui. Apoi am decis să mergem în primul weekend romantic, în regiunea Normandy”, povestește Ecaterina.

„Aveam așa o stare… nu mă simțeam ok și chiar am zis duminică seara să plecăm, dar Toma a decis să rămânem până luni dimineața”.

Weekendul a fost cu adevărat romantic și plin de fluturi în stomac, până duminică seara, când a început o ploaie torențială. Tânăra a avut o presimțire și i-a propus lui Toma să plece chiar în acea seară, dar apoi au discutat și, în speranța că până luni dimineața ploaia se va încheia, au decis totuși să mai rămână.

„Am pornit, ploua torențial, prietenul meu conducea cu o viteză mai redusă. La un moment dat, era un camion în fața noastră, l-a depășit și când a revenit pe bandă am nimerit într-o băltoacă mare și am avut acvaplanare – am fost aruncați de pe autostradă, nu era nici barieră de securitate, ne-am rostogolit de câteva ori și ne-am oprit într-un copac. Mașina practic s-a pliat pe acel copac. În tot acest timp am fost mereu conștientă, dar am intrat într-o stare parcă de vis, parcă vedeam totul de sus… o stare pe care nu pot să o explic. Țipam, eram panicată. Când am început să-mi revin, am văzut genunchii mei spre față și simțeam o durere enormă de spate. Mi-am apucat un picior de pantaloni și mi-a căzut piciorul în jos, atunci mi-am dat seama că nu-mi mai simt picioarele”, își amintește ea.

„Mașina era atât de mulată în noi sau noi mulați în ea, încât pompierii au trebuit să taie bucăți ca să ne scoată”.

Au avut noroc de șoferul camionului pe care l-au depășit și care a văzut întreaga tragedie. A alergat spre ei și era aproape sigur că nu va găsi pe cineva viu în mașina pliată pe copac. A chemat pompierii, care au venit rapid la fața locului, dar au avut nevoie de o oră ca să o scoată pe Ecaterina dintre fiare. Apoi de încă 20 de minute ca să-l elibereze și pe Toma.

Medicul nu i-a dat nici 1% că va mai putea merge.

„M-au tras pe jos, pe iarba udă și am văzut cum picioarele mele au căzut și înțelegeam deja că nu pot merge. De la buric în jos nu simțeam absolut nimic. Aveam două vertebre sfâșiate și măduva spinării comprimată. L-am întrebat dacă am să mai pot merge, iar medicul mi-a spus că nu îmi dă niciun 1%. Eram paralizată, nu mai puteam nici urina sau defeca.

Înainte să ajung la operație ne-am întâlnit cu Toma în coridor. Am început amândoi a plânge și el tot îmi spunea că îi pare rău. El tot avea nevoie să fie operat, chiar dacă el era mai puțin grav, și a fost transferat în alt spital, iar o lună și ceva nu ne-am mai văzut.

Mi-au pus tije și medicul a luat plapuma de pe mine și mi-a spus să încerc să mișc ceva. Fără lentile de contact nu vedeam, că sunt mioapă, dar am văzut dinții lui albi și am înțeles că ceva s-a mișcat – da, un deget. Medicul nu mi-a putut spune dacă voi putea merge sau voi rămâne doar cu această mișcare de deget”, povestește cu emoții Ecaterina.

„Nu am acceptat niciodată să termin viața în fotoliu cu rotile și aveam gânduri de sinucidere”.

Avea spatele în bucăți, prins în tije și simțea mereu dureri enorme, iar primele zile a trăit un adevărat șoc, atunci când a conștientizat că are nevoie de ajutor și pentru lucruri elementare fiziologice.

„Nu am acceptat niciodată să termin viața în fotoliu și aveam gânduri de sinucidere. Înțelegeam că gata cu sportul, gata cu picioarele. Nu aveam curajul să-mi văd viața în scaunul cu rotile”, își amintește tânăra.

Cu Toma nu au discutat câteva zile, până au vizitat-o părinții lui și i-au dat un telefon. Prima discuție a fost doar în lacrimi. Toma a fost operat într-un alt spital și, la fel, era paralizat parțial. Apoi, Ecaterina a sunat și la părinții săi, din Moldova, care au anunțat-o că vin la ea, dar ea le-a cerut să nu vină, cel puțin nu atunci, când durerea era prea mare.

Peste câteva luni, Ecaterina a fost transferată într-un alt spital, unde toți pacienții erau persoane cu handicap și unde personalul îi învăța să trăiască în această nouă postură. Acolo o aștepta deja Toma, țintuit într-un scaun cu rotile, slăbit și abătut. Tânăra nu a acceptat însă această întorsătură a vieții și l-a motivat și pe iubitul său să nu cedeze.

„În 3 luni am făcut multe progrese, dar eu nu vedeam absolut viața mea de mai departe – nu o vedeam nici în scaunul cu rotile, nici pe picioare”.

„În acel moment, părinții au decis să vină la mine, iar medicul a decis să încerce să mă pună pe picioare. Când am văzut părinții în ușă, a fost un moment foarte emoționant, le-am văzut bucuria că sunt în viață, dar și durerea din ochi, durere pe care eu le-am provocat-o.

În acea zi l-am văzut pe tata prima dată plângând în hohote. A fost un moment în care tata mi-a arătat în sfârșit inima lui, dragostea lui și m-am bucurat că situația mea era mai bună, puteam să le dau o speranță. Mama și acum plânge, pentru că știe că eu și acum sufăr”, povestește printre lacrimi Ecaterina.

„Am făcut doi pași și am început să plâng”.

A doua zi a mers în sala de terapie, unde i s-a prins o centură de talie, doi medici o țineau de brațe, iar Ecaterina a făcut primii pași, simțind o bucurie enormă desprinsă de durerile insuportabile pe care le simțea.

„Toma a început și el a plânge cu mine. Am avut emoții maxime, m-am așezat. Am plâns și hai mai departe. Medicul atunci mi-a spus că poți să le transmit părinților că gata, sunt pe picioare. Cât au stat părinții acolo am făcut progrese că am schimbat scaunul cu rotile pe un aparat de sprijin”, a povestit ea.

„În spital ne-am spus primul „te iubesc!””.

Și Toma avea progrese, dar era un pic mai în urma iubitei sale. Dragostea lor însă nu s-a lăsat frântă. Au fost mereu alături, au trecut peste momente grele, descurajante și poate chiar jenante. Într-un final cei doi îndrăgostiți au fost externați și au lăsat scaunele cu rotile în instituția medicală.

„În spital ne-am spus primul „te iubesc!”. Am ieșit amândoi, cu aparatele de sprijin, ca doi moșnegei, dar cu atâta bucurie, eram învingători”, spune ea.

„Nu vreau să schimb nimic acum. În fiecare dimineață mă uit la picioarele mele și le mulțumesc”.

Ecaterina și Toma au locuit un an la părinții lui, apoi s-au mutat separat. Ambii sunt cu grad de invaliditate, durerile nu i-au părăsit vreodată, iar unele organe nu funcționează parțial sau în totalitate.

„Cotidianul meu e reglat de durerile mele. Simt tijele, metalul și mă simt exact ca un robot. Poziția așezată îndelungată îmi face durere, poziția pe picioare îndelungată îmi face durere, dar nu voi renunța. Fac sport și folosesc mai mult din organismul meu decât mi se oferă. Nu vreau să schimb nimic acum. Mă uit în fiecare dimineață la picioarele mele și le spun „mulțumesc”, iar scopul meu este să pot să merg cât mai mult timp. Vreau să transmit tuturor care ajung într-o astfel de situație să nu renunțe, să lupte și să ajungă la victoria din capătul tunelului”, spune Ecaterina.

Din momentul tragediei au trecut 7 ani. Ce s-a întâmplat cu dragostea lor în această perioadă, cum s-a recuperat Toma, ce face acum, după ce a fost concediat din funcția de polițist și ce ocupație are Ecaterina, aflați din monologul de mai jos: