(VIDEO) „Trăim fiecare zi ca ultima”: Drama unei tinere, al cărei fiu se stinge, iar ea nu poate face nimic

Cristina Scarlevschi are 30 de ani și trăiește, de mai bine de un an, o dramă continuă. Copilul ei, pe care l-a așteptat atât de mult, s-a născut cu o patologie rară, iar tratament nu există. Cel mai frumos moment din viața sa i-a întors totul la 180 de grade. „Nimeni nu ne poate spune ce va fi, cât va fi. Trăim în fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Eu mă uit cum puiul meu moare și eu nu pot face nimic. Nu știu ce vrea Dumnezeu să ne învețe prin asta”, povestește Cristina, printre lacrimi, în cadrul unui Monolog pe canalul lui Dorin Galben, scrie UNIMEDIA.

Cristina a crescut cu bunica, după ce părinții săi au fost nevoiți să plece în străinătate la muncă. A avut o copilărie fericită și zbânțuită, întreruptă de dorul enorm de mama și tata.

Din Moldova, în Grecia

„Părinții au plecat spontan, nici nu am înțeles o perioadă unde, de ce, nu știam nimic, de ce a trebuit să merg la școală în sat. Părinții au plecat fără acte, vreo doi ani nu am văzut-o pe mama, iar dorul de ea mă copleșea deseori. Îmi era foarte greu și foarte dor de ei. Când mama a revenit, am mers înapoi în oraș, la un liceu prestigios. A fost foarte greu. Nu mă acceptau copiii, pentru că am venit de la sat, nu voiau să stea cu mine în bancă, spuneau că am râie, am păduchi, nu aveam nicio protecție. Nu aveam eu nici păduchi, nici râie, copiii erau foarte răi, mă numeau și „cârpă”. Am avut o perioadă atât de grea că la 13 ani scriam poezii ca Bacovia. Toate astea m-au determinat însă să le demonstrez că eu sunt altfel, aveam încredere în mine, îmi plăcea cum arăt.

Ulterior, părinții s-au legalizat și ne-au luat și pe noi, pe mine și pe sora mea, în Grecia. Era prima ieșire din țară.

Acolo am primit atâta atenție la școală, toți voiau să comunice cu mine, mă învățau limba greacă. A fost foarte frumos acolo”, povestește tânăra.

Viața, în ritm de dans

Mereu a fost pasionată de dans, iar în Grecia a mers la primele lecții de stil hip-hop.

„Mă simțeam ca în filme. Stilul acesta de dans îmi dădea viață”, spune ea.

A practicat apoi și pole-dance, a participat la Moldova are Talent, unde a primit trei de „da” și chiar a ajuns în finală. Participarea la acest concurs, atmosfera caldă, au determinat-o pe Cristina să revină în țară. A deschis o școală de pole-dance.

„Am început într-un subsol, cu patru bare și trei cliente, dar când faci totul cu suflet, vin fetele și am deschis ulterior o școală mai mare, apoi una și mai mare. Am făcut cunoștință și cu actualul meu soț. Eu eram într-o relație, el era într-o relație, dar era simpatie și peste un an de prietenie noi ne-am îndrăgostit. Diferența de vârstă este de 10 ani, dar noi ne înțelegem perfect. M-a cucerit cu felul său misterios, pentru că eu sunt mai focoasă, mai zbânțuită. El nu, el mă calmează, mă pune pe pământ, să gândesc – ne completăm reciproc. Nu știu dacă fără el aș fi reușit să deschid școlile”, afirmă tânăra.

De pe culmile fericirii, în realitatea dură

Viața a prins și mai multă culoare, iar fericirea și-a făcut loc în viața Cristinei. Bărbatul iubit a dus-o într-o călătorie surpriză în Monaco, unde a cerut-o de nevastă, apoi au decis să conceapă un copil – „planificat, așteptat, din dragoste”.

„Mergeam pe drum și zâmbeam larg, când am aflat că sunt însărcinată. Doamne, eram atât de fericiți, nici nu ne gândeam ce ne așteaptă în viitor”, spune ea.

Era pandemie și Cristina a decis să meargă la un spital privat, care i-a ținut sarcina sub monitorizare. Totul era bine, analizele erau bune. Simțea că va ave aun băiețel și-i pregătise și numele – Alexandru – un nume de luptător.

Primele probleme au apărut la 30 de săptămâni, când Cristina simțit niște dureri stranii. La a doua criză, cei de la spitalul privat au trimis-o la o instituție de stat.

„Acolo mi-au dat un tratament ca să mențină sarcina, dar acum înțeleg – corpul nostru e atât de deștept, că încerca să respingă, pentru că ceva nu era în regulă acolo.

Până la 28 de săptămâni mi s-a spus că totul este perfect, iar la 38 de săptămâni, la ultrasonografie medicul mi-a replicat – „ia lasă telefonul, că voi aici aveți capul mititel…”, deși până atunci ne spunea că totul este bine, totul este în dezvoltare.

A scos toate verificările, am văzut-o cum s-a schimbat la față și îmi spunea totuși că totul e ok. Ulterior am înțeles că de la 15 săptămâni se vedea deja o diferență în dezvoltarea circumferinței capului. Din ce mi-au spus medicii, diferența de o săptămână e deja grav, dar la noi era o diferență în dezvoltare de 4 săptămâni”, își amintește Cristina.

Diagnoza care i-a lăsat neputincioși

Microcefalie – aceasta a fost diagnoza la care făceau trimitere medicii – „când nu se dezvoltă creierul, poate fi închisă fontanela, în unele cazuri sunt frânări în dezvoltare, în cel mai rău – este decesul”.

„Am urlat tare mult. Mă consideram vinovată. Am fost și la alți medici. Când l-am născut, nu am observat nimic – era foarte frumos, dar medicii l-au luat să vadă care este situația. Eu nu credeam că e ceva grav. Avea un plâns… așa de frumos. Un pui de om. Când mi l-au dat în brațe, am încercat să-l alăptez, el a avut convulsie, l-au luat medicii și eu am insistat să mergem, așa cum nu puteam, să mergem acolo, lângă el.

Medicul ne-a spus așa cum este – băieți, copilul vostru ar putea să fie invalid – era foarte dureros să auzi asta.

Copilul stătea în altă secție, eu veneam la fiecare 3 ore să-l hrănesc, prin sondă – arăta ca un copil normal, frumușel, medicii spuneau că e foarte grav, dar eu nu vedeam nimic. Credeam că totul va fi bine și îmi vor spune totuși că ei au greșit și că pur și simplu capul este mic. Soțul dormea sub ferestrele noastre.

Medicii nu vorbeau cu mine, pentru că eu nu acceptam, eu spuneam că totul va fi bine, vom face terapie. După ce au făcut rezonanța magnetică, soțul nu răspundea la telefon pentru că nu se putea calma. A avut loc un consiliu al medicilor și pentru că era un caz excepțional, ei i-au spus totul soțului, iar el a venit ulterior la mine și mi-a spus: „Hai bea mai întâi valeriană, hai să ne așezăm, să vorbim. Copilașul nostru are o problemă și noi nu putem cu nimic să-l ajutăm. Medicii au spus că nu există tratament, nu poate fi operat și nu se știe cât copilașul nostru va trăi”.

Microcefalie este o boală în care creierul se calcifică”, își amintește Cristina, printre lacrimi.

 „Nici măcar nu știu dacă el știe că eu sunt mama”

„Alex nu apucă cu mânuțele, nu ne privește, nu stă, doar aude – nici măcar nu știu dacă el știe că eu sunt mama, iar soțul e tata.

Tot așteptam să se întâmple un miracol, însă acesta nu mai vine.

Nu e posibil să faci nimic, doar pastile simptomatice. În fiecare zi sunt crize epileptice, orice disconfort îi provoacă o criză – unele fiind foarte strașnice și e foarte greu să te uiți la așa ceva.

Vreau să-mi scot părul din cap că nu poți face nimic, nici să cânți, nici să râzi, nici măcar să-l iei în brațe… Cât de puternic te-ai strădui să fii, aici suntem neputincioși.

Am trecut printr-o depresie severă, ce va zice lumea, că iată are copil bolnav și dansează în chiloți – voiam să mă sinucid. Puteam să stau calmă, dar la mine în cap era doamne ferește. Puteam să mă ridic să mă dau cu capul de pereți, să scot totul din el. Sunt în terapie acum. Am ales dansul și el mă tratează de depresie”, spune tânăra.

Trăim fiecare zi ca ultima

Medicii nu fac prognoze, cu greu au găsit un doctor de familie, care i-a acceptat. Nu pot angaja nici o asistentă să-i ajute – nimeni nu vrea să-și asume astfel de responsabilități. Cristina își îngrijește puiul împreună cu soțul.

„Nimeni nu ne poate spune ce va fi, cât. Trăim în fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Eu mă uit cum el moare și eu nu pot face nimic. Nu știu ce vrea Dumnezeu să ne învețe prin asta, pentru că pur și simplu nu poți face nimic – trăiești cu asta, te uiți la asta și nu faci nimic. Vreau să sper că există un miracol, dar la noi nu există transplant de creier.

Eu atât de mult vreau copilul meu să-mi zâmbească, să-mi zică mama și oamenii trebuie să prețuiască ceea ce au.

Cel mai greu este să accepți și să trăiești mai departe și vreau să le spun celor care trec prin situații similare că nu sunt singuri”, a adăugat Cristina.

Vedeți mai jos întreg monologul: