(VIDEO) Medicii moldoveni au tratat-o de epilepsie, în loc de cancer, apoi i-au spus că mai are 3 luni de trăit: Povestea Anei-Maria, tânăra care la 14 ani a decis să lupte pentru viață

Ana-Maria s-a născut în Chișinău și și-a petrecut copilăria la Poșta Veche. Tatăl a plecat din familie, când ea avea 3 ani, iar sora ei 7 ani.

„De atunci nu prea ținem legătura. Am vrut să am un tată alături, dar nu am avut parte de așa ceva.

Mama mea toată viața m-a susținut, este croitoreasă și mereu a fost alături de noi, ne-a ajutat cu tot, lucra la 3-4 lucruri și eu am avut totul în viața mea – dragoste, căldură și unde să trăiesc”, povestește tânăra.

Ziua care i-a schimbat întreaga viață

„Pe 9 iunie, la ora 3:00, într-o zi de duminică, am ieșit cu prietenii și, la un moment dat, am înțeles că nu văd nimic. Am pierdut cunoștința, m-am rostogolit pe drum. Când mi-am revenit, eram plină de sânge. Am sunat-o pe mama, ea a venit, a început să țipe….

În ambulanță am mai făcut o criză și mama s-a panicat, medicul nu știa ce să facă. Doctorii mi-au spus că am epilepsie și am primit tratament pentru această boală. Nici nu înțelegeam ce înseamnă și cât de grav este și că, foarte curând, va fi și mai grav.

Mama plângea după ușă, eu plângeam pe patul de spital…

M-au trimis acasă cu pastile, am făcut trei luni de tratament pentru epilepsie, dar crizele continuau și deveneau și mai grave, însă eu am tăcut și le-am trecut singură, în speranța că vor trece.

Fiecare criză îmi agrava vederea. Ultima criză, din august 2019, a fost cea mai dură – a ținut mult și m-a durut cel mai tare. Pastilele nu ajutau și boala progresa și devenea tot mai dură.

Ne-am dus la medici, am făcut RMN la cap și mi-au depistat cancer la creier, stadiul 4. Medicii întrebau cum de mai trăiesc în starea aceasta și mi-au spus așa, direct, unui copil de 14 ani, că mai am 3 luni de viață”, își amintește Ana-Maria.

Un neurochirurg din țară a examinat-o și a acceptat să o opereze, fără însă vreo garanție. Ulterior, acesta le-a recomandat să treacă o cură de radioterapie, dar „nu în Moldova, pentru că aici e proastă situația la acest capitol”.

„Mă gândeam – nu cumva mi-a rămas foarte puțin să trăiesc? Gata, misiunea mea pe pământ e făcută? Când însă mi-am revenit după operație, am înțeles că vreau să lupt.

Soțul unei verișoare, medic neurochirurg, ne-a recomandat să mergem în Franța, unde se afla fratele său. Nu știam nimic, nici limbă, nici unde mergem, nici de ce. Ne-am făcut cu mama bagajele și ne-am dus, pe o lună, care se întinde deja de patru ani”, spune tânăra.

„Surpriza” descoperită în Franța – o parte din tumoare era pe loc

„Când am ajuns în Franța, am avut o nouă criză. M-au luat cu ambulanța. Mi-au făcut un RMN și mi-au spus că mai am 2 cm de tumoare.

Ca să înțelegeți, medicul care m-a operat aici, în Moldova, nu a scos toată tumoarea. Partea cea mai adâncă a lăsat-o…

Pe 12 decembrie am fost operată repetat. Dar, nici aici nu s-a terminat. Nu era totul scos. Medicul s-a temut să scoată totul. Tumoarea era greu de diferențiat de celule creierului și medicul avea nevoie să mai facă o verificare, înainte să o scoată de tot. Medicii din Franța mi-au spus, însă, că acest tip de cancer, chiar dacă era în stadiul 4, putea fi încă tratat”, a menționat Ana-Maria.

Viața în mizerie, prin azilurile de imigranți

„Noi patru ani am trăit prin aziluri, unde erau imigranți din țări cu războaie. Erau condiții oribile, gândaci, totul putred – dar eu eram fericită că am unde să trăiesc. Anul Nou l-am întâmpinat din nou în spital, pentru că cicatricea mea s-a infectat”, își amintește tânăra.

A pierdut o parte din osul craniului, dar a scăpat de tumoare

Când a ajuns în spital, cu cicatricea plină de puroi, medicul a operat-o de urgență. În timpul intervenției s-a constatat că o parte din osul craniului era infectată și a fost înlăturată.

„Când m-am trezit și eram plină de perfuzii, bandaje, am auzit-o pe mama mea cum plângea. Mult timp am avut nevoie de reabilitare, apoi medicul mi-a propus să fac un implant.

Dar, după a treia operație medicul mi-a spus – tumoarea ta nu mai este. A fost scoasă. Voiam să-l îmbrățișez pe medic pentru că mi-a dat șansa la viață. Au urmat 33 de ședințe de radio și chimioterapie.

După o săptămână, a început să-mi cadă părul și plângeam, cu boțul de păr în mână. Nu mă puteam uita în oglindă, nu ieșeam din casă. Când am terminat primul tratament, medicii mi-au dat încă un an de chimioterapie… A fost foarte greu, dar mama mi-a fost mereu alături, m-a suportat, pentru că devenisem insuportabilă și îi sunt foarte recunoscătoare. Toată viața am să-i fiu recunoscătoare.

Ne-a ajutat mult familia mamei mele și școala mea, care a făcut un târg de caritate pentru mine.

Tatăl meu nu m-a crezut că sunt bolnavă, a zis că eu doar vreau să scot bani din el. De atunci, el pentru mine nu mai există.

Medicii din Franța mi-au spus că urma o perioadă de supraveghere – la fiecare 3 luni trebuia să repet RMN și atunci am înțeles că trebuie să ne mutăm cu totul în Franța.

Am un mesaj pentru cei care trec prin momente dificile – totul va fi bine. După o perioadă mai grea, mai neagră – vine partea albă, senină, cu flori. Ea mereu o să vină, ea e în fața voastră”, a transmis Ana-Maria, plină de zâmbet.

Cum este viața ei acum, în Franța, cât de mult îi e dor de Moldova și ce planuri de viitor are aflați din monologul de mai jos: