Zoia cea de piatra – minunea Sfântului Nicolae din anul 1956

 Zoia cea de piatra – minunea Sfântului Nicolae din anul 1956

S-a petrecut un miracol pe care nimeni nu-l poate explica. Puterea unei icoane făcătoare de minuni a zguduit întregul aparat politic al vremii, i-a nedumerit pe doctori și i-a pus pe jar pe toți oamenii legii. O tânără, după ce a pus mâna pe icoana Sfântului Nicolae, aproape că a fost transformată în stană de piatră de o străfulgerare orbitoare de câteva clipe. O mare enigmă, scrie SHOK.md cu referire la blogspot.
Documentele vremii pomenesc despre faptul că timp de patru luni fata a rămas înțepenită în picioare, fără să poată să mai făcă vreo mișcare, fără să mănânce și fără să bea apă. Medicii au dat neputincioși din cap, nu au putut să o ajute. De fapt nu au avut nici cea mai vagă idee despre ce se întâmpla. Zvonul acestui miracol a ajuns repede la urechile credincioșilor care, cu mic cu mare, au și început să se adune acolo unde se afla tânăra încremenită, transformând casa într-un loc de pelerinaj. S-au adunat cu sutele, apoi cu miile. Marea de suflete strânse în mica localitate, neintenționat a dus inevitabil și la distrugerea multor bunuri, obligând autoritățile să interzică accesul în zonă. Au înconjurat zona, pe o distanță de un kilometru, cu bariere înalte de metal și au plantat soldați din zece în zece metri. Nimeni a mai cutezat să calce în acea zonă. Dar credincioșii au așteptat. Unii au întins corturi, alții au dormit pe pământul gol.

Povestea acestui miracol a început în noaptea de 31 decembrie 1955, în orășelul rusesc Kuibîșev (fost Samara), pe strada Cikalov, nr. 84. Pe atunci, la putere se afla tătucul N. S. Hrușciov. S-a nimerit ca sărbătoarea de Anul Nou să fie în Postul Crăciunului, obicei când la ruși nu este recomandat să se facă petreceri. O tânără, pe nume Zoia Karnauhova, muncitoare la uzina de țevi din oraș, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii. Și, ca la distracție: multă muzică, râsete, voie bună și dans. Mama Zoiei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri. Dar fata nu i-a dat ascultare. În acea seară s-au adunat mulți colegi de serviciu și aproape toți prietenii ei. Nicolae, logodnicul Zoiei, nu apăruse încă. Întârzia, fiind reținut de câteva treburi importante la serviciu. La un moment dat, când muzica inundase casa și cuplurile se unduiau în ritmul sunetelor, Zoia se întristase deoarece nu avea cu cine să danseze. Într-un moment de mâhnire profundă a luat icoana Sfântului Nicolae de pe perete și a strigat: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!”

La rugămintea prietenelor să nu facă așa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie: „Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să se rotească. La a treia piruetă pereții și ferestrele au început să vibreze și din tavan s-a iscat un vârtej luminos, apoi un fulger a săgetat aerul. Toți au fugit speriați. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în brațe, ca o stană de piatră. După câtva timp, văzând că fata nu mai iese din casă, câțiva tineri mai curajoși s-au întors. Dar ceea ce au văzut i-a speriat la culme. Zoia parcă era o statuie de piatră. Dădea din pleoape fără să poată spune ceva. Oricât au încercat, tinerii nu au putut s-o miște din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în podea. Cu toate că nu dădea niciun semn de viață, Zoia era însă vie: inima îi bătea. Medicii, chemați de urgență, au rămas fără grai. Nici unul dintre ei nu mai auzise și nu mai văzuse despre așa ceva. Dar mirarea cea mare era că faptul că, după mai multe încercări, acele de seringă se încăpățânau să intre în trupul fetei. Fie se rupeau, fie se îndoiau la atingerea pielii celei împietrite.

Vestea despre minune s-a răspândit cu iuțeala fulgerului prin oraș. Mulți veneau să vadă „împietrirea” Zoiei. Însă, peste un timp, milițienii au interzis accesul în zonă. Au pus bariere iar soldații le-a spus celor veniți în oraș și curioșilor că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcat! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că țesutul era tare ca piatra. Preoții chemați, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. În ziua Crăciunului a venit și părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârșit o slujbă cu sfințirea apei și a stropit cu agheasmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea și a luat icoana din brațele ei înțepenite.„Nu ne-a rămas decât să așteptăm un semn în Ziua cea Mare!” – a spus el.

În ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân s-a apropiat de milițienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă și a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârșit, i s-a permis să intre. Cei care stăteau de pază au auzit cum bătrânul i-a spus Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare!?” Cum a trecut cam mult timp și bătrânul nu mai ieșit, milițienii au intrat în casă. Însă el nu mai era acolo. Ei au fost convinși că acel bătrân a fost însuși Sfântul Nicolae. Zoia fuse împietrită patru luni (128 de zile), până la Paști, care în acel an a căzut pe 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). În noaptea aceea, a Sfintei Învieri, Zoia a strigat: „Rugați-vă! Cât este de înfricoșător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugați-vă!” Din acel moment, ea a început să-și revină. I-a reapărut viața în mâini și în picioare. A fost culcată în pat, dar continua să strige și să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.

După patru luni, tânăra și-a revenit la normal, complet, fără nici un ajutor din partea medicilor. Povestea ei a devenit subiectul unul film, realizat în 2009, intitulat „Minunea” (Chudo).

– Cum ai trăit tot acest timp?- au întrebat-o mulți pe Zoia.

– Cine te-a hrănit?

– Turturelele, ele m-au hrănit!, le-a răspuns fata.

Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea și a iertat-o. Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult orașul Kuibîșev și localitățile din jur, încât mulți au început să creadă în Dumnezeu. Toți se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezați se botezau, cei ce nu aveau cruciulițe și le cumpărau. După mulți ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia.

El însă evita să răspundă, își amintește protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara: „L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră ați luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul și după tăcerea lui am înțeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar și pentru că autoritățile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulțimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autoritățile au cerut ca icoana să fie luată și ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.

Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”: „Mulți credincioși din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. În acele zile am fost de două ori în casa Zoiei”, își amintește Anna Ivanovna. ”Am bătut drum lung. Casa era înconjurată de milițieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un milițian tânăr, care tocmai ieșea pe poartă. L-am ajuns din urmă și l-am întrebat: «Spuneți-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?» El a răspuns: «Mă întrebi exact ca și soția mea, însă eu nu-ți voi spune nimic, ci mai bine privește singură…» El și-a scos de pe cap chipiul și mi-a arătat părul albit: «Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat și ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai ști cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”

 

Maria Palade

https://shok.md/

Citește și