Nora Neghină, psihoterapeută: „Cele mai multe cupluri se despart când siguranţa emoţională dispare“

 Nora Neghină, psihoterapeută: „Cele mai multe cupluri se despart când siguranţa emoţională dispare“

Siguranţa emoţională, precum şi ascultarea empatică sunt două dintre ingredientele principale pentru o relaţie sănătoasă şi de lungă durată, dar care fac partenerii dintr-un cuplu să crească şi individual, scrie SHOK.md cu referire la adevarul.

Nora Neghină (44 de ani), unul dintre cei mai cunoscuţi psihoterapeuţi de consiliere a cuplurilor din ţară, spune că 80% dintre cei care îi trec pragul întâmpină aceeaşi problemă: lipsa comunicării.  Ea mai spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, că una dintre marile greşeli pe care le fac cuplurile aflate la ananghie este aceea de a cere ajutorul celor apropiaţi, oamenilor pe care îi consideră de încredere. Aceştia, necunoscând decât o parte a poveştii, pot da sfaturi care fac mai mult rău.  Psihoterapeuta mai spune că îmbrăţişările sunt o parte importantă într-un cuplu, prezenţa oxitocinei determinându-ne „să fim mai toleranţi cu cel de lângă noi, să oferim şi să primim ajutor, să căutăm conexiunea socială, apropierea“. Se spune că, de fapt, cuplul este şansa noastră de a ne vindeca rănile acumulate de-a lungul vieţii.

Ce este de făcut, însă, când într-un cuplu se acumulează răni? Cum pot fi vindecate rănile de cuplu? Nora Neghină: Într-adevăr, relaţia de cuplu vine ca o şansă de a ne vindeca rănile din copilărie şi de a căpăta noi abilităţi relaţionale de care nu am avut nevoie de-a lungul timpului, sau de a schimba comportamente care nu ne mai sunt de folos în prezent şi ne creează mai multe probleme decât beneficii. Mai concret, conform teoriei IMAGO, în momentul în care ne alegem partenerul, o facem într-un mod inconştient, recunoscând la acea persoană un set de calităţi şi defecte ale adulţilor care ne-au crescut. Astfel, un partener poate întruni calităţile şi defectele părinţilor, bunicilor sau ale altor persoane care ne-au îngrijit când eram copii. Vom fi astfel puşi în postura de a fi din nou răniţi în aceleaşi moduri sau pe aceleaşi sensibilităţi, acestea fiind momentele de conflict din cuplu. Mulţi consideră că poate nu sunt făcuţi unul pentru altul, că nu se potrivesc.

Este o părere greşită. Aceste aspecte sunt cele la care avem nevoie să lucrăm cu noi şi să adoptăm noi tipare de reacţie. Avantajul în această situaţie este că există o egalitate de putere. Spre deosebire de copilărie, unde era dificil să nu ne supunem cerinţelor, regulilor adulţilor, în relaţia de cuplu putem ţine piept celuilalt în situaţiile în care acest lucru este necesar. Oricâte răni s-ar acumula într-un cuplu, cu acceptare, asumare şi comunicare, ele pot fi vindecate. Este însă nevoie, pentru început, poate de un consilier, un terapeut sau un alt tip de ajutor extern şi imparţial. De multe ori, cuplurile care întâmpină dificultăţi caută ajutorul în jurul lor, dar la persoane nepotrivite – fie la membrii familiei extinse, fie la prieteni – şi uneori nu fac altceva decât să adâncească rănile.

Cât de importantă este compasiunea într-un cuplu? Pe lângă iubire – în sensul de admiraţie, prietenie, atracţie –, aş zice că ingredientul care ţine o relaţie de cuplu sănătoasă este ascultarea empatică, adică acea ascultare în care aud fix ceea ce mi se spune, fără interpretări personale, îl simt pe celălalt cu dificultăţile lui fără să mă gândesc că trebuie neapărat să fac eu ceva ca să-i fie mai bine. Nu ne dorim parteneri care să ne „repare“, chiar dacă la finalul procesului, de fapt, asta se întâmplă.

Ne dorim parteneri care să ne accepte aşa cum suntem, cu bune şi cu mai puţin bune. Ne dorim parteneri care să stea lângă noi când ne arătăm cele mai negre părţi ale noastre, pentru a ni le putea accepta în primul rând noi înşine, ca mai apoi să dorim să le schimbăm. Astfel că un partener plin de compasiune este un factor determinat pentru a ne dori să începem să creştem, să fim mai puţin reactivi.

Lipsa comunicării, principala problemă de cuplu Care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă cuplurile cu care faceţi terapie? În 80% din cazuri sunt probleme de comunicare: nu se ascultă realmente unul pe celălalt sau nu se aud, rămâne fiecare pe propria perspectivă sau încearcă să-l convingă pe celălalt că greşeşte sau încearcă să-l schimbe pe celălalt aşa cum îşi imaginează că şi-ar dori să fie. Putem să o numim o perspectivă individualistă sau egoistă de rezolvare a conflictului. În realitate, ştim că aceste dificultăţi de comunicare sunt dificultăţi de a vedea nevoile celuilalt şi de a fi empatic cu ele. În multe cazuri, partenerii îşi oferă ajutor reciproc, dar nu este ceea ce celălalt are nevoie, ci ceea ce credem noi că ar avea nevoie după propriile standarde, şi aici din nou poate să apară sentimentul că „Nu sunt înţeles, nu sunt auzit, eu fac mai mult şi celălalt nu apreciază“mai adesea, cuplurile cu copii se prezintă în cabinet pentru aspecte care ţin de viziunile diferite de parenting, dar în realitate există un deficit al relaţiei de cuplu, deoarece investesc mai mult în aspectele de viaţă practică cotidiană decât în timpul de calitate petrecut împreună.

Sunt şi acele cupluri în care există probleme mai profunde, cu dificultăţi din sfera sexualităţii sau adicţiilor care solicită consiliere pentru probleme „de suprafaţă“. În aceste cazuri, angajamentul este unul mai scăzut şi, automat, speranţele de rezolvare sunt poate mai scăzute sau nerealiste. De ce adesea cuplurile aşteaptă ani buni înainte de a apela la consiliere sau la terapie? Cuplurile care întâmpină dificultăţi încearcă să facă faţă, în primă instanţă, cu resursele pe care le au la îndemână.

De cele mai multe ori, ei cer ajutorul persoanelor în care au încredere – părinţi, fraţi sau prieteni. Din păcate, modul în care o fac nu este unul care să ajute resudarea relaţiei sau reconectarea cu partenerul, ci mai degrabă îi îndepărtează unul de celălalt. Ceea ce se întâmplă este că fiecare din parteneri îşi varsă oful către o altă persoană, punând accentul pe ceea ce face celălalt greşit sau punându-se în postura de victimă. Confidentul nu are decât o versiune a poveştii şi, datorită afinităţilor cu partenerul care se plânge, va avea tendinţa să îi ia partea. Este ceea ce numim o triangulare a relaţiei, adică în loc să fie doar cei doi parteneri care îşi exprimă unul altuia nemulţumirile şi să încerce să găsească soluţii care să vină în întâmpinarea nevoilor lor comune, aplanând conflictul, apare o a treia persoană care se raliază cu unul dintre ei şi mai mult pune gaz pe foc. De cele mai multe ori, persoanele la care partenerii apelează au cele mai bune intenţii, dar nu sunt obiective şi nu ajută relaţia.

Sexualitatea, afectată de conflicte Care este motivul pentru care o parte mare din practica unui terapeut de cuplu are în centru sexualitatea? Momentele cele mai vulnerabile din viaţa noastră sunt atunci când dormim şi atunci când facem sex. Nu cred că poate exista relaţie de cuplu împlinită şi fericită fără o sexualitate sănătoasă, însă pentru acest lucru este nevoie să ne simţim în siguranţă. Există o corelaţie mare între conflicte şi sexualitate, nu pot să fiu deschis şi să mă simt atras de cineva cu care mă lupt, sau în care nu am încredere, sau pe care îl desconsider.

Dacă într-un cuplu există conflicte, va avea de suferit şi sexualitatea, iar dacă intimitatea nu este una crescută, va atrage după sine din ce în ce mai multe conflicte, astfel că se ajunge într-un cerc vicios. Sexul este pentru organismul uman şi unul dintre cele mai naturale mecanisme de liniştire a emoţiilor dificile, astfel încât poate fi o lamă cu două tăişuri. Din păcate, mesajele cu care creştem despre sexualitate nu sunt dintre cele mai sănătoase, şi multe cupluri se confruntă de fapt cu dificultăţi în zona aceasta, provenite din preconcepţii sociale sau religioase.

Ca terapeut, navighez în ape foarte tulburi marcate de ruşine, secrete, tabuuri, dihotomii masculin/feminin, ignoranţă, dar lucrurile se schimbă încet, încet, şi, cu siguranţă, fiecare cuplu poate ajunge la o formulă optimă specifică lui. Cât de nocivă este scăderea siguranţei emoţionale într-un cuplu? Atunci când nu există sau când scade siguranţa emoţională, partenerii devin foarte reactivi – fie că strategia este de a se retrage sau de a se lupta, apare deconectarea. Prin scăderea siguranţei emoţionale, vor creşte în intensitate şi ca frecvenţă emoţiile cu valenţă negativă – teama, furia, dezgustul – şi vor scădea în intensitate şi frecvenţă emoţiile cu valenţă pozitivă – curiozitatea, recunoştinţa, bucuria, mândria. Fie că doar unul dintre aceste aspecte apare, fie amândouă, rezultatul este că nu îmi vine să mă apropii de partener – decât, poate, pentru a-l răni.

În timp, pe măsură ce mă simt din ce în ce mai deconectat, scad şi încrederea, angajamentul, motivaţia, dorinţa, astfel că pare că nu mai avem mare lucru în comun şi nici nu mai avem de ce să ne dăm silinţa. Capcana este că atunci când apare scăderea siguranţei emoţionale, cele mai multe cupluri se despart. Este ceea ce numim, în terapia Imago, etapa luptei de putere, în care fiecare partener are de învăţat cum să crească individual şi împreună această siguranţă emoţională atât pentru sine, cât şi pentru celălalt, ajungând astfel să crească siguranţa relaţiei. Abia după ce cuplul a învăţat să depăşească această etapă, putem vorbi de iubirea conştientă.

Despre oxitocină, cu dragoste Poate fi creşterea frecvenţei îmbrăţişărilor un remediu pentru resudarea unei relaţii de cuplu? Sunt unele cupluri în care îmbrăţisările nu sunt suficiente pentru a crea reconectarea, însă cu siguranţă este un început.

Ceea ce ştim este că o îmbrăţişare de cel puţin un minut determină creierul să producă oxitocină – numit şi hormonul iubirii. De asemenea, mai ştim că, cu cât ne îmbrăţişăm mai mult cu o persoană, cu atât creierul nostru este atras de acea persoană şi ne dorim şi mai multe îmbrăţişări cu ea, de aceea oxitocina mai este denumită şi hormonul monogamiei.

Ce este, mai exact, oxitocina? Oxitocina este un hormon cu funcţii complexe: ne determină să fim mai toleranţi cu cel de lângă noi, să oferim şi să primim ajutor, să căutăm conexiunea socială, apropierea, creşte empatia şi intuiţia, ne face să fim mai încrezători în cei din jur. Ştim că acest neurotransmiţător este produs nu doar atunci când ne îmbrăţişăm, dar şi prin atingeri, atunci când facem sex sau când femeile alăptează. Câteva studii recente au arătat o corelaţie între activităţi sociale – cum ar fi schimbul de mesaje electronice sau o bere cu prietenii – şi producţia de oxitocină. De asemenea, este produs şi atunci când suntem stresaţi. „Terapeuţii trebuie să-şi asume că nu pot salva toate relaţiile“ Care sunt dificultăţile pe care le întâmpină un terapeut de cuplu? În ceea ce priveşte abilităţile de a ajuta un cuplu să îşi depăşească dificultăţile, sunt conştientă, de exemplu, că îmi este mai greu şi depun mai mult efort cu perechile în care unul dintre parteneri are o adicţie, de orice tip – fie substanţe, fie muncă sau alte comportamente.

 

Maria Palade

https://shok.md/

Citește și